Este una dintre actriţele care au făcut parte din istoria Teatrului Naţional. De când, studentă fiind, o juca pe Ileana Cosânzeana şi până astăzi, când a preferat să se retragă din lumina reflectoarelor, Carmen Stănescu a urcat pe scenă de sute de ori în roluri care şi-au păstrat până azi frumuseţea... De la „Patima roşie” la celebra „Comedie de modă veche” şi de la „Apus de soare” la „Dulcea pasăre a tinereţii”, până la minunatul rol Alienor de Aquitania din „Leul în iarnă”, unul dintre ultimele spectacole în care a jucat, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, Carmen Stănescu şi-a păstrat şi frumuseţea, şi o formă de nobleţe în gest şi-n atitudine, pe care teatrul şi lumea actuale tind să le piardă.
Sunt dezamăgită de lumea de azi
M-am întâlnit cu Carmen Stănescu într-o dimineaţă de primăvară rece, în casa ei de pe Bulevardul Dacia, locul care-i e cel mai drag acum. „Îmi place acasă”, mi-a mărturisit. „În casa mea şi printre prieteni mă comport ca orice femeie echilibrată, sunt liniştită, chiar tăcută... Vă închipuiţi că aş fi murit de mult dacă aş fi fost în viaţă tot atât de debordantă ca pe scenă. E greu să stai în vitrină o viaţă întreagă...” Şi după o viaţă întreagă petrecută „în vitrină” şi în care a văzut de la an la an, de la zi la zi şi de la clipă la clipă cum viaţa şi teatrul se schimbă în jurul ei, Carmen Stănescu îmi spune, bucuroasă că a trecut încă o iarnă, puţin tristă că primăvara nu-i caldă deocamdată: „Întotdeauna mă simt bine primăvara că scap de iarnă. E foarte frumoasă iarna, ador zăpada splendidă când e curată, dar şi când se murdăreşte pe stradă mă apucă disperarea”. Iar amărăciunea se adânceşte când începem să vorbim despre lumea din jur. „Îmi pare rău să o spun, dar sunt dezamăgită de lumea de azi şi cam asta e opinia generală a tuturor cu care vorbesc şi care au apucat vremuri bune. Acum nu ştiu dacă timpuri
