Ieşirea din rînd Primită cu râvnă slugarnică, dar fără convingere, majoritatea înalţilor funcţionari şi activişti de partid sovietici nu aplica politica lui Gorbaciov. Perestroika a avut nevoie de sprijin popular măcar ca să-şi popularizeze obiectivele, dacă nu şi pentru a le realiza. Pentru a ocoli aparatul birocratic partizanii lui Gorbaciov au acceptat, uneori au şi stimulat fronturile populare din republicile Uniunii, organisme ale societăţii civile care au izbutit, aşa cum scrie Hélène Carrère d'Encausse, să facă "să explodeze întregul sistem politic, impunînd un pluralism de fapt, în timp ce pluralismul de drept nu va apărea decît mult mai tîrziu. În această revoluţie, cadrul naţional, acela al republicilor, a fost deosebit de favorabil apariţiei şi activităţii fronturilor. Dincolo de toate fracturile, societatea avea o aspiraţie comună: întărirea existenţei naţionale. Îndată ce devine posibilă lupta deschisă pentru dezvoltarea societăţii, toate problemele - democraţia, progresul social, cultura, ecologia - sînt regrupate în interiorul unui unic program naţional. (...) Bîntuită mereu de amintirea independenţei lor pierdute, societatea din ţările baltice era evident mai bine pregătită decît celelalte să profite de perestroika pentru a-şi rezolva problemele şi aspiraţiile proprii." (Triumful naţiunilor, 1990). Chiar şi pe vremea ţarilor, provinciile baltice au beneficiat de un statut privilegiat, iar, în ceea ce le priveşte, efectele pactului Ribbentrop-Molotov nu au fost recunoscute niciodată de Statele Unite. Egalizarea şi omogenizarea aduse de soviete nu au durat destul pentru a anula trăsăturile specifice ale unor popoare străine de construcţia politică, de religia şi de cultura ocupantului. Partidul comunist din Estonia de pildă era altceva decît cel din Kazahstan şi centrul se străduia să ţină seama de diferenţe dacă nu stînjeneau obiectivele majore