Era prin 2004, în Timișoara, înaintea alegerilor cu ceva timp, în plină domnie năstăsiană, o ședință de redacție, dimineața. În jurul mesei, toată redacția, lângă mine, Mălin Bot.

Pentru cei care erau în presă la aceea vreme știu că jurnaliști, fie din presa locală sau centrală, erau supuși unor presiuni infernale. Controlul politic asupra redacțiilor era aproape total – financiar redacțiile reușeau cu greu să reziste. În aceea dimineață ni s-a spus ”Jos pixurile de pe PSD!”.

Se ajunsese în acel moment după alte și alte presiuni, amenințări, telefoane, articole scoase din pagină. O redacție locală a unui cotidian central, a lui SRS, o redacție locală oferită în franciză unor afaceriști conectați politic la PSD, prin afaceri, interese, o adevărată rețea care funcționează și astăzi bine mersi, o rețea transpartinică, o adevărată mafie politic-economică locală conectată la cea centrală, funcționând ca un tot.

Războiul jurnaliștilor nu era doar politic, Mălin Bot scria la aceea vreme și despre mafia cămătarilor și a retrocedărilor, primea în redacție telefoane de la baștani care îl amenințau că îl vor cără în portbagaj, îl vor tranșa.

Încrengăturile industriei cămătarilor sau ale retrocedărilor ducea/duc peste tot – în administrație, în zona politică, în Justiție. Când presiunile devin foarte mari ai două alternative: îți dai demisia sau accepți. O parte din noi am făcut asta – momentul glorios și eliberator al demisiei, chiar dacă salariul nu mai vine și doare la buzunar.

A fost și momentul protestului în Timișoara a celor peste 200 de jurnaliști împotriva presiunilor politice ale PSD care nu ocolea nicio redacție, niciun jurnalist incomod, protest care a venit în momentul în care s-a umplut paharul – corecția aplicată lui Ino Ardelean.

Și am ajuns la Evenimentul zilei, împreună cu Mălin Bot. Telefoanele au sunat