E bine că ne-am calificat la Euro 2008. Nu se mai poate trăi fără fotbal.
El şi-a depăşit condiţia de industrie a divertismentului, a intrat în sângele şi în conştiinţa popoarelor. Banii învârtiţi cu lopata de protagonişti sunt stropiţi cu sentimentele, orgoliile şi aspiraţiile fanilor. Fotbalul a ajuns să iasă cu un picior din logica vieţii, pentru a-l cufunda în visare. Deraierea acceptată de o lume întreagă are, cred, la bază, o năzbâtie de copii mari. Căci, la urma urmei, fotbalul este o exhibiţie fabuloasă, un pariu câştigat cu natura, care a lăsat mâinile, nu picioarele, pentru îndeletniciri reuşite. Dovada că încă nu se poate spune că avem de-a face cu un jucător îndepicioratic, în loc de îndemânatic.
Câteodată mă gândesc, savurând un dribling năucitor, la femeia aceea cu braţe amputate, dintr-un bâlci de demult, ce croşeta miraculos cu andrelele înfipte între degetele de la picioare. Noi ne-am născut a doua oară, după zisa Revoluţie, când s-a şters linia de demarcaţie dintre profesionismul nostru mascat şi cel autentic. Botezul s-a efectuat în cazanul în care fierbeau întrecerile Mondialelor din Italia, din vara lui ’90.
Absolvite cu bine, pe locurile 9-12, nu rupeam gura târgului (doar câştigasem o Cupă a Campionilor Europeni cu patru ani mai înainte), dar intraţi în rândul lumii, au năvălit peste delegaţia noastră impresarii, asmuţiţi de perspectiva unor transferuri masive, benefice, legale. Hămesit după glorie şi bani, fotbalul românesc oferea o piaţă de desfacere virgină şi generoasă. Staţiunea Telese Terme, sălaşul tricolorilor, devenise un fel de bazar. Nările conducătorilor, ca şi ale jucătorilor, fremătau, pândind oferta.
Chiar şi pe Cornel Dinu, proţăpit atunci în fruntea sportului nostru, îl furnicau preocupări manageriale, secundat discret de antrenorul Emeric Ienei. Nevestele jucătorilor studiau