În sfîrşit o punere în scenă a comunismului în dimensiunea sa cotidiană! Se referise la ea, tangenţial, şi Irina Nicolau în Ciuma de la Muzeul Ţăranului Român, dar Roşu domestic este o expoziţie dedicată integral şi exclusiv spaţiului domestic, pentru care iniţiatorii merită toate laudele. Obiectele adunate de pe la prieteni, de la unchi şi mătuşi, de pe noptierele şi din debaralele vecinilor şi îngrămădite a locuire în camera de pe Maria Rosetti, ce serveşte drept spaţiu expoziţional, vorbesc mai mult şi mai tare decît mii de pagini de discurs. Vorbesc însă ciudat, oarecum exotic, ca într-o expoziţie postcolonială în care nişte belgieni luminaţi ar povesti conaţionalilor despre viaţa cotidiană din Congo, de pe vremea cînd era belgian. Mă simt exponat, populaţie exotică, tradusă şi trădată pentru uzul unor turişti curioşi dintr-o ţară străină. Mă pomenesc că am reacţii deplasate de "autenticitate": obiectul acesta nu este "adevărat", nu este al meu, nu are ce căuta aici! Mă revoltă mai ales prezenţa unei banane pe jumătate mîncată, lăsată pe un colţ de etajeră. Blasfemie! Cui i-a putut trece prin cap aberaţia asta că "noi", poporul comunist, obişnuiam să facem aşa ceva? Îmi aduc instantaneu aminte prima mea plecare în străinătate cînd, ieşind din Gare de Lyon de la Paris, un bătrînel ne-a întrebat plin de solicitudine: sînteţi români sau bulgari? Ne-am ruşinat de parcă am fi fost prinşi goi pe stradă, am răspuns cu voce stinsă că da, într-adevăr, sîntem români şi am întrebat, deja culpabilizaţi, cum de şi-a dat seama. Ne-a răspuns fără urmă de maliţiozitate că doar nişte oameni scăpaţi din "lagărul comunist" ar mînca banane pe stradă în felul acesta. Într-adevăr, primul lucru pe care l-am făcut amîndoi, prietenul meu şi cu mine, cînd am coborît pe solul Occidentului, a fost să ne cumpărăm cîte o banană şi să ieşim cu ea în gură, mîndri şi fericiţi că acum sînt