Intre supunere si revolta Asistam la sfirsitul unui model cultural, bazat preponderent pe supunere (Coran inseamna supunere), autocratic in plan politic, al unui mod de viata, pina la urma, si la nasterea unui model nou, care poate fi democratic, sau mai democratic, sau poate fi unul fundamentalist-teocratic. Cultura politica islamica este analizata diferentiat, ea oferind o multitudine de modele: arab, turc, iranian, indian s.a., ale caror particularitati tin, crede Laura Sitaru, autoarea volumului Gindirea politicaaraba. Concepte-cheie intre traditie si inovatie (Iasi, Polirom, 2009), de traditia istorica preislamica. Asadar, inlauntrul civilizatiei islamice exista patternuri culturale puternic individualizate. Individualitatea mai rezida si din apartenenta etnica, confesionala si nationala, ca si din modul in care istoria a configurat diferitele structuri identitare. In acest sens, intilnirea cu civilizatia occidentala a produs in islam un adevarat soc cultural si inceputul procesului de modernizare a lumii islamice, un proces lent, contradictoriu si chiar conflictual. Descoperirea celuilalt a obligat la definirea mai buna a unei identitati de contrapus. Or, in acest proces de redefinire, islamul s-a intors mai mult in trecut decit a mers inainte, crispindu-se identitar si centrindu-se pe ce aveau mai de pret: pe Coran, deci pe religie. Analiza Laurei Sitaru vine mult in actualitate, axindu-se pe realitatea politico-sociala contemporana a lumii arabo-islamice, mai precis pe istoria celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea si a intregului secol XX. Este perioada crizei si caderii imperiului otoman, perioada coloniala si postcoloniala, perioada formarii majoritatii statelor islamice actuale. O perioada marcata de un „vid de putere", dar si de procesul deja descris de modernizare, aflat practic in curs. Caci lumea islamica continua sa se obiectiveze fata de pr