Aţi auzit, cu siguranţă, despre „filmul cu lesbiene“ câştigător al Palme d’Or de anul acesta, care are imagini explicite de sex. A stârnit peste tot reacţii indignate. Interesant e că lumea nu a fost la fel de indignată de un alt film premiat la Cannes, „Heli“. Şi el, tot cu imagini explicite.
Zumzetul critic din jurul filmului „La vie d’Adele“ s-a abătut şi pe meleagurile noastre, pentru că în sfârşit îl putem vedea şi noi: a avut premiera în cadrul festivalului „Les films de Cannes à Bucarest“ şi în momentul acesta e în cinematografe. Îl putem vedea, cu condiţia să avem peste 18 ani, pentru că, în timpul scenelor de amor, camera de filmat nu se face că se uită prin bălării, ci ne arată totul, inclusiv sexele. La asta, adăugaţi că partidele de amor sunt între două femei şi indignarea-i gata! Simptomatic e că vocile critice la adresa filmului au fost aproape în exclusivitate feminine. Asta mă face să cred că problema e de fapt lesbianismul. Desigur, nicio comentatoare scandalizată nu recunoştea asta. Spunea ba că filmările sunt proaste, ba că scenele de sex sunt mult prea lungi, ba că sunt pline de clişee şi că nu aşa fac amor două femei în realitate. Că aia e pornografie cu pretenţie de artă. Că e de fapt viziunea unui bărbat, regizorul Abdellatif Kechiche, că filmul e despre cum crede el (greşit) că sunt femeile. Ok, aşa o fi, poate că filmul bate câmpii. Mie, ca bărbat, mi s-a părut interesant în încercarea de a urmări pas cu pas tribulaţiile unei fete pe cale să devină o femeie. Dar sigur că eu nu ştiu cum e de fapt sau „cum fac amor două femei în realitate“. Asta e, nu le putem avea pe toate! Nu am înţeles, totuşi, de unde vehemenţa şi enervarea respectivelor voci feminine. Să fie, oare, ca de multe ori în cazul furiilor împotriva homosexualilor, de vină niscai dorinţe refulate?
Filmul „Heli“ i-a adus lui Amat Escalante premiul pentru regie la Cannes