Miercuri, vreo 20.000 de sindicalişti au invadat Capitala, dând peste cap circulaţia, pentru a marca cel mai amplu protest social al sezonului. Liderii acestora au dorit, cu această ocazie, să demonstreze că în spatele lor se află forţe ce nu pot fi neglijate de o administraţie tot mai puţin dispusă (din lipsă de resurse şi soluţii) să negocieze.

Dacă prin numărul de participanţi şi impactul asupra locuitorilor Bucureştiului „marşul sărăciei” ar putea fi considerat o reuşită, efectele sale practice rămân nule – în primul rând pentru că interlocutorul principal lipsea de la serviciu, fiind trimis în deplasare la New York, ca specialistul nostru „numărul unu” în sărăcie – una dintre tematicile actualei sesiuni a ONU. În absenţa sa, nici un alt membru al Executivului nu şi-a luat inima în dinţi pentru a coborî în mijlocul demonstranţilor şi a discuta cu ei. Protestatarii au fost nevoiţi să se rezume la tradiţionalele lozinci şi la hărţuieli cu forţele de ordine, al căror număr a părut să fie sensibil egal cu al lor. Marea problemă a acestui marş rămâne însă lipsa sa de orizont.

Noi, românii, avem o mare problemă: inexistenţa unei civilizaţii a protestului. Unicul model cunoscut şi verificat rămâne Revoluţia din Decembrie şi tehnicile dezvoltate de aceasta: luarea cu asalt a instituţiilor publice, considerate „sedii” ale unei puteri care trebuie eliminată şi înlocuită cu o alta, emanată direct din rândul asediatorilor. Cei mai mulţi dintre protestatarii de miercuri habar n-aveau ce ar trebui să facă. „De ce vreţi să intraţi la Guvern?” – întrebau harnicele reporteriţe ale televiziunilor de ştiri. „Ca să ne spunem păsurile!” – a fost răspunsul. Or nu era nevoie să se intre în Palatul Victoria pentru asta, păsurile erau exprimate suficient de sonor pentru a fi auzite de toţi cei din interior.

Rolul protestului social este de a impune dialogul care lipseşt