Ismail Kadare, 'Palatul viselor',Humanitas, 2007
Ideea cartii face toti banii: intr-un Imperiu Otoman aproape desprins de istoria reala, devenit atemporal, Palatul Viselor este cea mai temuta si mai de neinteles institutie a statului.
Palatul Viselor este o uriasa birocratie, cu tentacule in toate colturile imperiului, cu o structura ierarhica ce functioneaza in cea mai buna traditie kafkiana si care nu face altceva decit sa transcrie visele tuturor supusilor, sa le sorteze, analizeze, interpreteze. De ce?
Asta este intrebarea logica ce iti vine in minte. Dar de ce nu, pare ca te intreaba Kadare facindu-ti smechereste cu ochiul. Tocmai aici este ingeniozitatea ideii. Scriitorul descrie temeinic, serios, asezat un mecanism care altfel nu are nici o logica, alta decit cea pe care si-o inventeaza singur.
Visele arata viitorul si cum viitorul trebuie controlat, atunci din puzderia de vise se cauta cele care au un sens pentru stat. Doar ca sensul nu e limpede, asa ca uriasa birocratie face cam ce fac vrajitoarele mamei Omida: iti spun ce cred ele ca vrei sa auzi. Este arbitrariul pur al puterii.
Clanurile urca si decad in functie de visul unui zarzavagiu, relatiile externe ale Imperiului depind de un vis si tot asa. Iti vine sa rizi pe tot parcursul romanului si ai si ride daca Kadare nu si-ar juca rolul cu maiestrie si nu ar descrie totul ca si cum ar fi vorba despre vreo directie agricola care imparte subventii.
Diversi functionari care bintuie prin imensul palat descriu cu atita patima functionarea institutiei incit te gindesti daca nu cumva acesti oameni nu au gasit in mod serios o cheie a viitorului. In definitiv, spune unul dintre ei, visele sint mai importante pentru functionarea statului decit ”orice studiu, document, raport sau nota informativa”.
Daca cineva viseaza un pod si un taur furios, atunci famili
