Copleşit de propuneri pestriţe, cititorul de carte religioasă are puţine ocazii de a se întîlni cu marea literatură patristică. Atunci cînd un atare prilej intervine, el se cuvine salutat ca eveniment. Mă refer, mai în amănunt, la recenta traducere a unei opere din şcoala antiohiană, datorată lui Teodoret al Cirului, episcop oriental de la cumpăna veacurilor IV şi V. Fericitul Teodoret s-a născut la Antiohia, în 393, într-o bogată familie creştină care îl destinează carierei ecleziastice, oferindu-i în acest scop mijloacele intelectuale de trebuinţă. Tînărul ajunge mai întîi anagnost, crescînd în admiraţia şi şcolile monahilor din regiune. La moartea părinţilor, îşi vinde averea şi intră - încă imberb - într-o mânăstire din vecinătate (416). Se cizelează acolo pînă la 423, cînd e chemat la demnitatea de episcop al Cirului, o mică localitate pe Eufrat, dar dioceză dificilă, căci mustind de păgîni şi de eretici. În acel timp auroral, episcopul îşi păstorea turma, făcînd totodată figură de înalt funcţionar public, aşa încît Teodoret se implică, alături de grija sufletelor, şi în buna întocmire a treburilor edilitare. Combate monofizismul, după o primă fază de adeziune nestoriană şi de polemică deschisă cu Chiril al Alexandriei (ale cărui 12 Anatematisme le respinge într-o scriere astăzi pierdută). Este depus din scaun şi exilat, însă revine în dioceza sa pe la 450 şi este reabilitat de sinodul calcedonian, care avea să condamne, trei ani mai tîrziu, distrugătorul eres nestorian. Moare nu mult după 460. Biserica - atentă la nuanţe şi necruţătoare cu responsabilitatea doctrinară a ierarhilor - l-a condamnat (bunăoară cu prilejul Sinodului ecumenic de la Efes), dar posteritatea critică, mai îngăduitoare, avea să-i recunoască meritele: deja Fotie - în vestita sa Bibliotecă - socotea că "e greu să găseşti vreun exeget mai limpede ca dînsul." De partea lor, modernii i-