Un bun amic a ales pentru copilul său o şcoală particulară, una dintre cele mai vechi din România, nu şi dintre cele mai scumpe.
Dorinţa lui e una simplă şi perfect de înţeles pentru orice părinte: ca băiatul să primească cea mai bună educaţie cu putinţă, într-un mediu pe care familia să-l poată percepe ca fiind sigur şi benefic pentru micuţ. În afara orelor de clasă, unde băiatul învaţă, la fel ca ceilalţi copii de vârsta lui, să citească, să scrie şi să socotească, micul şcolar face sport (în fiecare zi), două limbi străine (au avut de ales între engleză, franceză şi germană), are ore de creativitate (desen sau teatru), ajunge după-amiaza acasă cu temele gata făcute.
Taxa lunară, de peste 500 de euro, nu este la îndemână nici pentru amicul meu, cum nu e la îndemână pentru majoritatea familiilor din România. Argumentele privind practicarea regulată a sportului, atenţia sporită a dascălului pentru progresele elevului (sunt puţini copii în fiecare clasă), activităţile suplimentare au cântărit însă mai greu.
Deocamdată, şcolile private sunt privite la noi ca un fel de excentricitate. Şi pentru că taxele depăşesc, în unele cazuri, 10.000 de euro pe an. Firesc, foarte puţini copii merg la aceste şcoli.
În vestul Europei, situaţia stă exact invers. Cei mai mulţi copii învaţă la privat: în Olanda, 75% din copiii de clase primare, în Germania - 64%, iar în Belgia - 53%, media europeană fiind de 32%.
Situaţia s-ar putea schimba şi în România, din 2012, de când finanţarea va urmări elevul şi în şcolile private. Nu putem decât să sperăm.
Carmen Constantineste jurnalist "Adevărul"