Finlanda a cedat pe jumătate, dar Olanda e inflexibilă. Nici vorbă de intrat în Schengen, deocamdată. De vreun an încoace, România şi Bulgaria trăiesc frustrarea de a nu fi acceptate în spaţiul Schengen, deşi îndeplinesc condiţiile tehnice. Căci acordul privind anularea frontierelor interne asta prevedea, de fapt, iniţial: nişte condiţii tehnice. Nu politice şi nu de altă natură. Nici Italia – membră fondatoare a Comunităţilor Europene şi gazdă a semnării Tratatelor europene în 1957 – n-a intrat de la început, din 1995, în spaţiul Schengen: între altele, calculatoarele din dotarea poliţiei de frontieră nu erau suficient de performante pentru a lucra cu bazele de date complexe pe care le presupunea sistemul Schengen. A primit un termen de graţie de şase luni, şi-a schimbat computerele, a recuperat celelalte întîrzieri de ordin tehnic şi a prins din urmă statele din „primul val“. Ulterior, au intrat în spaţiul Schengen şi alte ţări, pe măsură ce au îndeplinit condiţiile. Acum, în cazul României şi Bulgariei, regulile s-au schimbat din mers – de unde şi frustrarea suplimentară a celor două ţări: nu mai e vorba doar despre tehnicalităţi, ci şi despre alte lucruri care la suprafaţă au un aspect juridic şi moral (corupţia de la vămi), dar pe dedesubt au un oarecare iz politic. Unele voci din Finlanda şi Olanda au declarat chiar că România şi Bulgaria „nu erau pregătite să intre în UE“ şi acceptarea lor a fost, în 2007, o decizie politică. Mare noutate! Sigur că a fost o decizie politică: erau vremuri bune pentru construcţia europeană şi s-a considerat că e mai înţelept ca două state cam necoapte politic, economic şi democratic să fie ţinute „în ogradă“ decît lăsate de capul lor la poarta Uniunii. Şi primii ani de după aderare au dovedit că decizia a fost bună: România şi Bulgaria au făcut progrese, investiţiile vest-europene au sporit, băncile şi reţelele occidentale