Sînt plecat din România de 35 de ani, trăiesc la Düsseldorf ca scriitor şi jurnalist german. În anul 2007, vizitînd Timi­şoa­ra, mi-a căzut întîmplător în mîini, într-o librărie, cartea Sînt o babă comunistă de Dan Lungu. Am citit-o şi mi-a plăcut atît de mult, încît m-am decis să încerc să mă angajez pentru acest român în spaţiul german. Aveam relaţii bune cu prestigioasa Editură Residenz, din Viena, unde publicasem deja o carte a mea. Am luat legătura cu conducerea editurii şi i-am vorbit despre romanul lui Lungu. Apoi a trebuit să traduc (neplătit) 20 de pagini relevante ale romanului din română în germană şi să fac o prezentare în scris a cărţii. Aceste probe au fost atît de convingătoare, încît editura a publicat romanul în 2009. Traducerea a fost plătită de Asociaţia Traduki, o asociaţie vestică avînd sediul la Viena, care nu numai că nu primeşte bani din România, ci dimpotrivă, finanţează proiecte de carte din sud-estul Europei. Tot Traduki a finanţat şi traducerea mea în germană, în 2010, a romanului Cum să uiţi o femeie de Dan Lungu, şi la fel s-au întîmplat lucrurile cu romanul Lizoanca la 11 ani de Doina Ruşti, care va apărea, în 2013, la Horlemann, în Berlin. Am auzit despre tot felul de acuze şi calomnii care circulă la ora actuală în România, ideea de bază fiind că ICR-ul dirija apariţia autorilor români în străinătate, plătind pentru ei şi alegîndu-i doar pe cei care îi conveneau politic. Ideea este atît de absurdă, că îţi stă părul măciucă! Există două criterii de bază pe piaţa germană şi de vest în funcţie de care se publică o carte: calitatea textului şi măsura în care autorul poate interesa tematic pe cititorul de aici, deci întrebarea dacă există perspective realiste de a vinde cartea sau nu. Şi cu asta basta! Cine afirmă altceva ori habar nu are despre ce vorbeşte şi despre cum funcţio­nează piaţa cărţii, ori minte şi nu vrea să facă altce