In iernile viscoloase din copilarie, Boboteaza se ivea, geroasa si misterioasa, pentru a picura bunastare in gospodariile saracacioase ale islazenilor. Dupa ce colindatorii taiasera-n lung si-n lat satul cu "Sorcova" si "Plugusorul", desenand laic sarbatorile de nea, era randul Bisericii sa aline sufletele muritorilor din Campia Dunarii. Nodurosii tarani, altfel harnici si iuti la manie, simteau nevoia de dumnezeire, ca zalog al belsugului domestic. Si al puterii fizice, fara de care boala ar fi rapus vietatile Pamantului. (Deseori salbatici si neiertatori, in ceasurile din urma ale vietii, multi sateni nu se petreceau pana nu-si luau ramas bun de la dobitoacele din batatura. Ce scena de tandrete intre om si animal! Ce mai sfasiere, caci necuvantatoarele se gudurau in palmele ostenite si crapate ale stapanilor incoltiti de moarte, de parca stiau rostul randuielilor pamantene! Ochii muribunzilor se incetosau lacramos, cat sa-i impietreasca definitiv, si numai atunci se incumetau sa se strecoare impacati in Lumea Umbrelor. De unde, unii, putini ce-i drept, reveneau deghizati in moroi si aruncau panica printre vii. Neamurile vizitate se strangeau in taina si, indaratul fricii eterice, chibzuiau sa-i vina de hac strigoiului bantuit de doruri nebiruite. Fusul, pasnica unealta cu care muierile imblanzeau noptile nesfarsite si sticloase in asteptarea primaverii, punea capat spaimantatoarelor periple moroiesti si sturlubaticul era trimis in tinutul beznei tamaiate. Iar de acolo nu s-a intors nimeni in carne si oase. Niciodata.)

Satul se scurgea primenit, ca un rau domol si cristalin, pe soseaua mare, spre jgheabul umplut cu apa scoasa din fantanile scobite in poienitele de la raspantii. (Fantani din alea melancolice, cu ciutura balanganindu-se la fiecare adiere starnita de fosnetul padurilor rasarite din Dunare. Fantani singuratice si zvelte, zgaindu-se din loc in loc