Domnule director Ion Bogdan Lefter,
Nu sint sigur ca ne apropiem de sfirsitul mediocratiei filmice si nu stiu daca o vom putea data istoriografic, cu aproximatie, 1999-2004, dupa falimentul regizorocratiei artizanale (1990-1996), cu un interregn 1997-1998. Semne ale unei noi cezuri ar fi destule. De pilda faptul ca, din cele 14 filme anual pretinse mereu de oficialii regimului restauratiei, pina la mijlocul lunii mai s-a vazut unul singur in 2003 si nu vor fi pina prin octombrie decit 2-3 premiere autohtone in total, oscilind intre esecul previzibil si mediocritatea insurmontabila. Cum exceptiile de la regula nu mai sint posibile dupa adoptarea Legii mafiote, finalul de an se anunta in catastrofa si cu scandal di granda. Dar chiar daca va fi putintel altfel si indiferent cit isi va mai trage sufletul actuala ordine filmica, o noua problematica e la ordinea zilei. O impun tinerii cineasti de talent care au irumpt (izolat si inegal, dar cert si fara a-i putea confunda pe cel putin trei dintre ei cu ceilalti) in 2001-2002, iar in aceasta primavara a lui 2003 au angajat o confruntare cu sistemul, de nu inca programatica, manifesta.
Sint convins, domnule director, ca nu v-a dezamagit peste masura zadarnicia in imediat a unui Decalog – oarecum „in gluma“ – pe care ati avut mai mult decit bunavointa de a-l publica in doua „editii“ (Observator cultural Nr. 57/2001, respectiv Nr. 126/2002). Recunosc ca (sa-l pun acum intre ghilimele) acel „Decalog“ nu le-a folosit la nimic destinatarilor, fiindca fusese scris pentru uzul celor ce au preluat atributiile publice ale cinematografiei la sfirsitul anului 2000, ca sa stie pe puncte si subpuncte ce nu trebuiau sa faca. El ar putea fi insa util la judecata ce-i asteapta in viitorul apropiat, cind nu vor beneficia de circumstanta atenuanta ca n-ar fi stiut, cu precizie, ce fac.
Expirind oricum termenul
