Nu exista, in aria picturii romanesti, o cercetare mai intensa asupra expresivitatilor texturale ca in retorta-atelier a Floricai Prevenda (n. 1959). La o prima descifrare a universului artistei, "retorta" poate insemna, pentru travaliul ei exemplar, recluziunea (nedorita, dar asumata) in spatiul descurajant de stramt al atelierului sau.
Poate ca si acesta imprejurare conjuncturala alimenteaza, reactiv, intensitatea conceptuala a productiei sale picturale. Prevenda are o disciplina de supravietuire profesionala, la nivel de exigente europene, pe care putina lume o stie sau, mai mult, o practica in arealul romanesc. Nu e deloc usor sa regasesti zilnic tensiunea optima de a inainta si de a imbogati demersul stilistic ales.
Florica Prevenda este, alaturi de alte doua mari nume (la feminin) ale picturii romanesti actuale - Paula Ribariu si Ioana Batranu - o pilda de tenacitate a cercetarii plastice pe o problematica care se dezvolta organic, de la o expozitie la alta. Este vorba, de fapt, despre o forma "plastica" de introspectie si dialog cu spiritul timpului.
De la tema fundamentala a Chipului (Muzeul National de Arta, 1999) pana la multimea anonima a siluetelor Metropolei (Umbrele prezentului, Simeza, 2004) pictorita mediteaza (pe un pretex figural schematic si serializat) la toata magma de emotii si nelinisti care bantuie conditia umana a zilelor noastre, evoluand spre depersonalizarea net-urilor si reificarea consumista. Acest mesaj pregnant de ordin existentialist se intrupeaza in pictura Floricai tocmai in scoarta, pielea, solzii, cicatricele, amprentele si pojghitele tonurilor de alb, gri, negru si ocrul cartonului de ambalaj. Imaginile ei nu se simplifica de la un ciclu la altul. Devin reliefuri polimaterice, cu casetoane, cu ritmurile zigzagate ale cartonului gofrat, cu campuri de cifre sau ochi si palme schematizate, cu intreteseri s
