Există, în lumea cărţilor, două tipuri de discurs licenţios: de stînga – înjurătura gratuită şi deşănţată a maselor, importată de pe tarla şi urbanizată în crîşme sau în chioşcuri – şi de dreapta – sudalma grea, ruperea unui tabu (doar) în momente-cheie de draci şi de neputinţă. Prima e epidemică, se multiplică exasperant, ajunge un fel de „ce mai faci?“, a doua e epocală, roială, îţi dă impresia că Nefîrtatul însuşi a conlucrat şi o va adeveri. Maestro este, după această împărţeală, un roman „marxist-leninist“. La tot pasul, cînd ţi-e lumea mai dragă, Emilia (Emiluţa, Emi, naratorul de serviciu) scaldă sictirită istorioara într-o zeamă impudică, şi n-ar deranja, dacă n-ar face-o iar şi iar şi iar. Subiectul însă chapeau bas! Cu genul de epic „instantaneu“, în care flash-ul narativ alternează cu excursul, romanul agaţă de fotoliu un cititor conştient că, dacă sare cîteva pagini, s-ar putea să rateze pasaje mortale (la propriu, uneori). Tina Marcu, jurnalistă bătăioasă, înfometată de subiecte şi de acţiune, o păţeşte în mijlocul minerilor veniţi la Bucureşti să spargă capete şi guverne. Avram Duca, Maestro, „pune ochii pe ea“ şi joacă totul pe cartea aroganţei. N-are nici o şansă. De-aici încolo... dumnezeul-narator cu mila. Aproape ciudat, personaje uniforme (îngustate meschin pe calapodul nimicniciei toată lumea înjură, toată lumea e stupidă) ajung prin multiplicare să ofere un peisaj sclipitor, de unde fantasticul, camuflat bine în tern bucureştean, nu lipseşte. Stelian Tănase pune pe masă un roman greu de încadrat. Mereu îţi spui că trebuie să fie ceva mai mult decît acest „pop-art“ ostentativ, încerci să găseşti chei, noime ascunse, să recompui detaliile şi să-ţi dea ceva. Autorul nu te-ajută deloc, dar tocmai prin asta îşi transmite mesajul: lumea lui, în aparenţa seacă a unui potop realist, e, de fapt, o mică ţîşnire de fantezie. „Te prinzi“, cum s-ar s