Mama lui m-a avut întâi pe mine, în sensul că, fiind primul născut, am fost pentru o vreme fiul tuturor surorilor mai mici ale mamei. Îndeosebi al Aritinei. Pe urmă, Aritina s-a măritat şi-a devenit mama copiilor săi. Vărul Ionel s-a născut într-o zi de primăvară, pe câmp, ajungând, astfel, fără să i se ceară consimţământul, cel mai tânăr membru al ceapeului local. Acolo, pe câmp, şi-a şi petrecut primii ani de viaţă. Povestea vărului meu o ştiu cel mai bine furnicile.
Mic fiind, chiar dacă nu atât de mic precum ele, Ionel cu cine era să se războiască? Fiindcă lui i-a plăcut, încă din prima zi a venirii pe lume, să se joace de-a războiul. S-a războit mai întâi cu furnicile. Apoi cu firele de iarbă şi cu ţărâna. Nu se ştie cu precizie cine a câştigat aceste războaie. Se ştie însă cine le-a pierdut. În primul rând, mătuşa Aritina, deoarece, o dată cu copilăria, Ionel a părăsit şi ceapeul al cărui membru fusese, fără voia lui, până atunci. Îl aşteptau alte războaie, căci vărul meu a intrat într-o şcoală militară, devenind la absolvirea acesteia ofiţer. Primirea României în NATO l-a prins pe Ionel Cristescu maior. Numai că nu toţi ofiţerii puteau fi primiţi, împreună cu ţara şi armata, în noua alianţă.
De dragul ţării şi, într-o oarecare măsură, al soldelor primite drept compensaţie, vărul meu a trecut în rezervă. După un timp, a constatat că i s-au terminat banii. I s-a terminat, totodată, şi iluzia că poate trăi doar din pensie. Dimensiunile acesteia l-ar fi îndreptăţit să reînceapă războiul acela de demult cu furnicile. Cum ele n-aveau nici o vină, a ales să lucreze ca simplu funcţionar într-o instituţie a statului. Numai că domnul stat l-a căutat la portofel pe fostul maior şi i-a zis că şi pensie, şi salariu e prea mult pentru unul ca el. În realitate, cele două nu erau de speriat. Nevoile, da. Aşa că maiorul în rezervă Cristescu a pornit pe