Cam cu asta am rămas eu din ziua de ieri, cu urletul unui mitocan nervos.
În timp ce idiotul zbiera să mişc maşina mai în faţă, deşi nu aveam unde, m-a cuprins un sentiment de compasiune, pentru că m-am gândit că e probabil bolnav de nervi. În plus, îi şi fierbea motorul. Sper că i-a crăpat între timp. Şi după compasiune, am trăit un flashback în care au apărut pe repede înainte toţi oamenii respectabili cu spume la gură pe care îi văd zilnic neinternaţi şi de care nu râde nimeni pentru că se poartă ca nişte nebuni. Dimpotrivă, îi respectă, pentru că sar gardul din motive foarte serioase, mai presus de orice îndoială. Cu cei care chiar suferă, cu damblagiii, cu dilimandroşii, cu toţi cei care sunt sisi sau soni nu empatizează nimeni, chiar dacă prezenţa lor pe stradă îţi poate trezi nostalgia conceptului clasic de politeţe. Viaţa mea de pieton m-a ajutat să întâlnesc nişte oameni perfect admirabili, chiar dacă boala sau destinul i-a scos din cărţi şi i-a împins într-o categorie socială dispreţuită.
Pe unii i-am cunoscut, cu alţii doar mi-am încrucişat privirile, i-am auzit vorbind, i-am văzut dansând, hrănind porumbeii sau vreun pisoi, i-am văzut zâmbind sau străbătând concentraţi oraşul. Cei mai mulţi dintre ei, deşi sunt clar excluşi din normalitatea în care lumea iese cu pistolul în intersecţie şi plânge în acelaşi timp la "Narcisa sălbatică", stăpânesc perfect gesturile unei lumi elegante, discrete şi amabile. Ştiam o doamnă care stătea cu orele la un semafor de pe Ştefan cel Mare, nu făcea nimic deosebit, părea că vrea să traverseze, dar traversa arareori. Zâmbea către maşini sau crocodilii de la volan, dacă vedea copii, râdea şi făcea cu mâna. Dar, de cele mai multe ori, se comporta ca un fel de buletin radio despre cotele umanităţii, un fel de afişaj neelectronic al evoluţiei poluării cu animalitate şi demenţă. În mod normal, ea îi făcea
