Că optimismul şi amicul său, umorul, vin în sprijinul sănătăţii, e un lucru demult acceptat. Ni-l confirmă şi dl conf. dr. Corneliu Zeana, al cărui volum de epigrame, „Umoristice”, este recenzat de dna dr. Eugenia Grosu-Popescu, în cadrul rubricii Cartea confraţilor. (...)
Mă tem că aceia care spun că umorul este cel mai sigur semn de inteligenţă au dreptate. Vestitele teste care au făcut epocă (sunt şi astăzi, pe alocuri, în tendinţe) pot spune multe despre gândirea cuiva, despre logica lui, clasică sau evoluată, despre concentrarea atenţiei, spiritul de observaţie, capacitatea de a face asocieri, capacitatea de a rezolva probleme etc. Rămân însă, pe dinafară, talentele, harul, misia, investiţia de suflet şi de iubire, care sprijină şi hrănesc adevărata inteligenţă umană. Umorul le vede. În paranteză fie spus: copiii, de mici, penalizează drastic lipsa de umor a adulţilor, răcnind ca nişte disperaţi. Ei aşteaptă cu nerăbdătoare voioşie acea apropiere interumană firească, de la egal la egal, întru veselie şi joc, iar dacă dau de prosteli şi scorţoşenii grave – jelesc. Cândva, am cunoscut, indirect, un om care făcea copiii fericiţi, nu-i îndemna la plâns. Numele lui era Cincinat Pavelescu şi, recunosc, m-am cam grăbit să cred că aşa se poartă toţi „oamenii mari“. Magistrat de elită, poet, scriitor, epigramist, jurnalist, patron de ziare, el nu se sfia să discute cu un elev modest al Şcolii Normale din Chişinău, care-i aşternuse viaţa şi principiile într-o lucrare şcolărească de absolvire, scrisă şi desenată precum vechile cronici din mânăstiri. Până târziu, în toată viaţa lui, fostul elev îşi amintea prima vizită la Cincinat acasă, iar dintre scrisori păstra cu sfinţenie o anume carte poştală ilustrată înfăţişând un car alegoric sub forma unui cap uriaş (populat de tineri), cu ochi, gură şi dinţi (care nu sfâşiau pe nimeni), pe dosul căreia,