Exista ceva in conducatorii natiunii romane (ma refer aici cu precadere la cei de dupa Revolutie), care ii impiedica intr-un fel foarte interesant sa fie consecventi in ceea fac sau in ceea ce spun. Incepand cu nivelul local pana la cel national, si ajungand chiar pana la legea fundamentala a tarii, fiecare si-a imaginat si isi imagineaza ca propria lui gandire si propriile lui idei nastrusnice reprezinta adevarul absolut.
Un adevar pe care, daca nu il pune in practica, isi rateaza menirea mesianica de conducator mai mic sau mai mare de romani. Desigur, de cele mai multe ori, modificarea si incalcarea neintrerupta a regulilor are in spate nu numai convingerea superioritatii propriilor idei ci si o doza foarte sanatoasa de interese obscure si meschine.
Exemplul concludent il avem foarte aproape de noi, chiar in modul in care functioneaza propriul nostru Consiliul Local. Daca este sa fac o retrospectiva a celor trei ani si jumatate din mandatul actual, nu cred sa fi existat vreo luna in care sa nu se fi incalcat macar odata un regulament de functionare. Pentru cineva din exterior, privita prin aceasta prisma, Timisoara pare orasul urgentelor eterne.
Luna de luna, proiecte de hotarari venite cu minute inainte de sedinte, sau chiar sedinte convocate pe genunchi, ar putea sa dea impresia ca orasul este sub asediu constant si o armata de albinute harnice din aparatul primariei lucreaza peste puteri si peste program pentru a-l mentine pe linia de plutire. Realitatea este din pacate cu totul alta, si este o realitate marcata pe de o parte de incompetenta si pe de alta parte de tot felul de interese obscure.
Ceva mai departe de urbea noastra, avem un exemplu emblematic pentru evolutia societatii romanesti in ultimii douazeci de ani. Ati ghicit, vorbesc de invatamant. Incercarea de a identifica un singur ministru de resort care sa nu fi venit cu propri
