În anii în care în magazinele româneşti bătea vântul, vecinii din multe alte state socialiste făceau cumpărături din centre comerciale bine aprovizionate, unde se găseau de toate, de la dulciuri la cafea şi de la ochelari de soare la săpunuri cu aromă de măr.
Din categoria românilor care reuşeau, din când în când, să-şi umple sacoşele în magazinele din Cehia, Ungaria sau Polonia şi să se întoarcă acasă cu sarsanalele la fel de bine burduşite în ciuda controalelor de la vamă făceau parte şi antrenorii sportivi.
Competiţiile din ţările vecine şi prietene sau "înfrăţirile" cu diverse cluburi din fostul "bloc socialist" erau tot atâtea prilejuri de a trece graniţa şi de a-şi încerca norocul pe un tărâm cu totul străin profesiei lor, dar tot mai necesar supravieţuirii - bişniţa.
Pe adevăraţii bişniţari ai vremii, eforturile antrenorilor de atletism, volei sau handbal i-ar fi înduioşat. Puţini reuşeau să plece din ţară cu mai mult de 200 de dolari. Majoritatea plecau chiar fară vreun ban în afară de diurna legală, însă luau cu ei provizii consistente din mărfurile care aveau cea mai mare căutare prin vecini.
Mariana Uatu, pe-atunci antrenor de volei la clubul sportiv Viitorul Bucureşti, desfiinţat la sfârşitul anilor '80, îşi aminteşte exact lista produselor cu care nu puteai da greş în Polonia sau Cehia: "Foarte uşor reuşeam să vindem confecţiile din bumbac: treninguri de la fabrica «Crinul», tricouri, maieuri, hanorace. Mergeau bine şi adidaşii de la «Pionierul», coniacul «Zarea», produsele din gama «Gerovital»".
Fiind vorba despre delegaţii sportive, treningurile şi adidaşii erau relativ uşor de trecut peste graniţă, mai ales dacă erau împărţiţi cât mai bine între membrii grupului. În plus, vameşii care verificau călătorii şi compartimentele, pentru că cel mai adesea se circula cu trenul, îşi prime