● Uite, c-a murit reportajul de ziar, de teve. Cred că l-am omorît chiar eu. Aşa, pe nepusă masă. Fără să-mi dau seama. Ce mi-era mai drag în jurnalism cu mîna mea am spînzurat. Păi, da. Despre crima asta aş vrea să mărturisesc. N-am avut perseverenţă, n-am tras cu orice preţ să fiu asociat cu o vechitură, reportajul.
● Nu mai e nevoie de el? Lumea turuie la cafenea, la bere, pe Facebook, pe Twitter. Turuie întîmplări. Lumea vrea să se audă. N-are chef să asculte. Comodă ipostază.
● Poate am îmbătrînit şi mi se pare că nici un subiect nu mai este destul de mişto, de şocant. În fiecare săptămînă, măcar o dată îmi pun problema: ce bine ar fi să merg acolo, uite dincolo ar ieşi, uite ce-aş face. Şi apoi mă demobilizez: păi, ce să mai scriu eu ca să aducă vizualizări pe net, să rupă omul ziarul cînd îl ia? N-am ce. Televiziunile „dărîmă ochiul“ cu nuduri, crime, mărturii şocante, breaking news-uri. Mi-a murit organul ăla care mă ridica din pat şi mă punea la 3 dimineaţa pe tren. Inocenţă. Idealism.
● Curios. Nici amintirea lor nu mă mai încălzeşte. Trăiesc într-un prezent atît de fierbinte, încît îndepărtatul trecut nu mă ispiteşte, nu mă amăgeşte. Eram un reporter. Ei, şi? Prima oară, reportaj am făcut, aşa am intrat în presă. Ei, şi?
● Şi frica de video. Bă, ţine aparatul cum trebuie, de ce îţi tremură mîna?! Tu de ce nu filmezi strict ce trebuie?! Frica de video. Nu e timp de greşeli, nu mai este timp de încercări. Videoul haleşte. Video – ori eşti, ori nu eşti.
● Orice ins cu un telefon şi un cont de Facebook poate face treabă mai bună decît mine. Poză, trei cuvinte şi urcă pe net cea mai tare poveste din lume. Pînă ajung eu cu maşina, cu sentimentul, cu umoarea mea e prea tîrziu. Uite singurul protestatar din Baia de Arieş din recentele proteste. Îl ţineţi minte? Nu m-a aşteptat pe mine. Şi glasul ăla cu ecou într-un ceaun spunea totul.
