Strada Soarelui este plină de gropi şi nu de raze. Se pare că pe-aici timpul a avut răbdare, senzaţia celui care o traversează fiind aceea a unei întoarceri în timp. Casele sunt îngrămădite una lângă alta, majoritatea fiind vechi de ani de zile.
La numărul 40 – o căsuţă care nu a suferit prea multe modificări în ultimele opt decenii. Te întâmpină un gard negru şi mirosul florilor din spatele acestuia, combinaţia perfectă pentru amintiri.
Singurul locatar al celor două cămăruţe legate între ele de un hol lat cât două uşi, scrie şi tot scrie ca un autor care trebuie să predea manuscrisele la timp. Este Ioan Gheorghe, unul dintre cei mai fascinanţi giurgiuveni aflaţi în viaţă.
Ajuns la aproape 90 de ani, bătrânul are o istorie incredibilă în care ingrediente precum sărăcia, războiul, providenţa, Securitatea, sângele şi lacrimile se amestecă cu speranţa, încăpăţânarea şi zâmbetul şmecheresc.
Rămas orfan de la vârsta de 4 ani şi-a promis că va alege uniforma militară pentru a-şi scăpa familia de sărăcie. A ajuns în Germania pentru şcoala de ofiţeri de la Oldenburg şi a ajuns carne de tun pe frontul de la Leningrad. După ce România a întors armele, nu a mai vrut să lupte fiind numit trădător. Închis în trei lagăre a fost eliberat de sovietici însă a evadat şi s-a întors în ţară pentru a nu fi trimis la reeducare în Siberia.
Ceea ce trebuia să fie sfârşitul ororilor, s-a dovedit a fi doar începutul unui carusel în care teroarea îl urmărea la fiecare pas. „Am avut de pătimit o grămadă din cauza Securităţii. Mi-a «aranjat» viaţa timp de 38 de ani” icneşte Ioan Gheorghe.
Din anul 2005 a început să îşi scrie memoriile şi să îşi tapeteze casa cu sute de fotografii începând cu cele din perioada copilăriei, trecând prin cel de-al Doilea Război Mondial şi terminând cu acest an. Deşi nu a luat niciodată cursuri de grafică ş
