Oricât ar părea de ciudat pentru cei care contestă regimul Băsescu, „Mişcarea populară”, acest iepuroi politic scos din jobenul PDL, s-ar putea înmulţi surprinzător, asemenea iepurilor aduşi din Anglia pe teritoriul virgin şi lipsit de duşmani naturali al Australiei.

Explicaţia acestui posibil fenomen – cât de plauzibilă, rămâne să judece măritul nostru cititor – mi-a dat-o un unchi de-al meu din Maramureş, analist politic amator, nu cu mult mai prejos în opinii pertinente decât analiştii politici profesionişti pe care vedem seară de seară la televizor. Ce zice, în esenţă, el? Că pe lângă susţinătorii căruţei PDL şi-ai teleguţei UNPR, există, la ţară, mai ales, un număr important de cetăţeni nehotărâţi electoral, care, în ciuda tuturor nemulţumirilor lor, nu s-ar înhăma la oiştea USL, fiindcă, în mod obiectiv, doctrinar adică, unii ar trage hăis, iar alţii cea. Ba încă, zice unchiul, lelea Mărie şi badea Gheorghe din satul X gândesc aşa: de bine, de rău, cei care sunt acum la putere şi-au pus sacii în căruţă, şi-au făcut plinul şi n-o să mai fure chiar în halul în care-au făcut-o până acum; pe când ăştilalţi, social democraţii şi liberalii, de-atâta stat pe tuşă, sunt stătuţi, sunt flămânzi, vai de-amarul lor, şi-abia aşteaptă s-ajungă în fruntea bucatelor, să prindă osânză: şi-atunci de ce să-i votăm, ca s-o luăm din nou de la început?

Să se observe şi faptul că de sus, de la centru, pedeliştilor li s-a dat frâu liber în teritoriu să facă orice fel de alianţe electorale. Or, teritoriu nu înseamnă atât Bucureştiul şi Timişoara, să zicem, ci mai ales acele sate şi comune unde, inevitabil, primarul pedelist X e văr cu cumnatul social-democrat Y, cu cuscrul liberal Z, bea un vin de buturugă cu moşul ţărănist Ţ, iar noaptea mai trece întru consolare şi pe casa tinerei văduve XXL. În asemenea condiţii, circuitul în natură al găleţilor portocalii de plastic,