Una dintre cele mai enigmatice figuri interbelice este Constantin Noica. Nu pentru că ar ascunde vreo taină, ca un personaj romantic, ci pentru că, pur şi simplu nu seamănă cu congenerii săi. �Aerul de familie" e, în cazul lui, înşelător şi, de cîte ori ai senzaţia că-l descoperi, îţi scapă, alunecă, iar poza în care e prins iese mişcată. Astăzi numele lui Noica este citat într-un context precis, �desluşit", rigid, alături de Cioran, Eliade, Ţuţea etc., alături de Criterionişti şi, nu de puţine ori, nu se mai face nici o diferenţă între unul sau altul, vorbindu-se de calităţile şi defectele lor în bloc, aşa cum se întîmplă cu oamenii lipsiţi de personalitate. Or, poate că singurul lucru cu adevărat comun pe care-l au tinerii interbelici este o personalitate puternică, bine conturată şi în jurnalele intime pe care le scriu. Restul ţine de cadru, de istorie (a cărei teroare au resimţit-o de timpuriu). Nici între tînărul şi bătrînul Noica nu se mai face azi distincţie, cel din urmă avînd cîştig de cauză, fiind mai vizibil. Nu e de mirare: temperamentul tînărului, �adevărurile" lui, slăbiciunile sau spaimele lui - atît de uşor de descoperit în cazul unui Cioran, Ionescu sau Eliade, de pildă - rămîn la Noica sub un control strict: nimeni nu pare să aibă acces la ele. La 20-30 de ani, dă senzaţia unui om fără biografie, fără drame, fără complexe (fie ele de superioritate sau de inferioritate), în timp ce toţi ceilalţi le au şi le expun. Nici măcar discreţia nu e la Constantin Noica ostentativă, nu e un gest de frondă. A ţinut jurnal, dar un jurnal în care eu nu apare. Obsesia vieţii autentice, lucide, din paginile autobiografice ale colegilor de generaţie este înlocuită, la el, cu obsesia vieţii autentice a ideii. însemnările lui, începute în 1939 şi publicat în 1944, sînt scoase din context, alcătuiesc un Jurnal filozofic în care biograficul aparţine culturii, nu om