În selecţia oficială a Cannes-ului, în afara competiţiei, a fost proiectat lungmetrajul "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", de Andrei Ujică. Am mai văzut, relativ de curând, "Videogramele unei revoluţii", de acelaşi autor, un documentar făcut în 1992, care rezistă cu brio şi azi. Mi s-a părut interesantă, citind-o în caietul program al festivalului, ideea de "a face un film utilizând exclusiv imagini preexistente, despre istoria recentă, şi având un suflu epic similar celui din filmele istorice de ficţiune". Din păcate, în sala de cinema, lucrurile se prezintă altfel: cale de trei ore, cât durează filmul, nu reuşeşti să uiţi că e vorba, acolo, nu de o ficţiune, ci de istoria noastră! Urmăreşti incredibile imagini de superproducţie planetară, cu sute de mii de figuranţi, în China şi în Coreea de Nord, balete ale celebrilor coregrafi Mao şi Kim Ir Sen, şi care, într-un film de ficţiune, n-ar putea aparţine decât unui regizor nebun, dar, deşi încerci să te detaşezi, nu reuşeşti să nu te întrebi, la tot pasul, cine sunt personajele din preajma personajului principal, numit Nicolae Ceauşescu, şi care a fost scenariul real din spatele "ficţiunii".

Regizorul montează, foarte elaborat şi fără nici un comentariu, imagini preluate din arhive, în bună parte din arhiva Televiziunii, imaginile oficiale despre "viaţa şi activitatea tovarăşului Nicolae Ceauşescu" ­ de la moartea lui Dej şi până la procesul stalinist din decembrie '89. Dar filmul te lasă, cum s-ar spune, "sur ta soif": pentru o ficţiune, nu e destul de îndrăzneţ, e expozitiv şi previzibil; pentru un documentar, e excesiv de confuz şi de ambiguu. La ieşirea din sala de proiecţie, un venerabil critic occidental, cu ochii măriţi de uimire, m-a întrebat: "Am înţeles bine, sau Ceauşescu apare ca un personaj pozitiv?"... Pentru că, în asemenea cazuri, un singur lucru interesează privitorul "normal", şi anume