Fotbalul ieşean se află, de la origini până în prezent, într-o stare de reanimare perpetuă, ţinut prin perfuzii şi butelii de oxigen, care n-au alt rol decât să prelungească agonia.
53 de ani au trecut de la întâia descindere a Iaşului pe prima scenă fotbalistică a ţării. 53 de ani, din care mai bine de jumătate (mai exact 27 de sezoane), au fost petrecute de CSMS, viitoarea Politehnica, în prima divizie a ţării. Din cele 27 de sezoane despre care am amintit, doar şase au fost parcurse de fotbalul ieşean fără emoţii în privinţa retrogradării. Performanţa maximă, în 1965-1966, un loc VI după ce tot returul ieşenii au fost pe locul III în clasament. Au mai urmat patru locuri VIII şi un loc IX şi, în afara campionatului cel de toate zilele, câteva prezenţe în semifinalele Cupei României. Aceasta este, stimaţi locuitori ai urbei bahluviană, glorioasa istorie a fotbalului ieşean. O istorie din care suporterul de rând trage concluzia că, acei fotbalişti care, cândva, reuşeau să ocupe o poziţie onorabilă la mijlocul clasamentului, alcătuiau o "generaţie de aur". Este firesc, pentru că la un club obişnuit să înoate din greu prin subsolurile clasamentelor, o poziţie decentă, un loc VIII sau IX, reprezintă o performanţă. În realitate, dacă asemenea clasări deloc aurite înseamnă performanţe, cu toate că Deleanu sau Cuperman, Romilă sau Simionaş, Pancu sau Roşu, Adrian Cristea au reprezentat autentice diamante, la Iaşi, mediocritatea înseamnă performanţă, rezultă că în mare parte din acest semicentenar, fotbalul ieşean ar fi submediocru.
Bine, ar spune ieşenii-cu-orice-preţ, dar menţinerea pe parcursul atâtor amar de ani în high life nu constituie o performanţă în sine? Răspunsul este hotărât negativ. Performanţa înseamnă trofee, fie măcar amărâtele alea din campionatul intern, sau în cel mai permisiv caz, clasări pe podium. Iar Iaşul, cu toată istoria sa încărcat
