Unii îl aşteaptă să cadă, alţii îl aşteaptă să vină. Unii încă îl caută, ceilalţi îl adulează. Primii, atunci când cred că l-au găsit, sunt blocaţi de prevederi constituţionale interpretate inflexibil şi brutal. Ultimii, orice i-ai întreba, vorbesc despre castravete şi guvernează ţara, fiecare călare pe doi cai. Ministrul Economiei a devenit ministrul economiei sănătoase, de parcă i-ar fi trebuit mijloacele să o pună la terapie intensivă. Ministrul Justiţiei trage apa după propriile gunoaie, pentru că e acum şi ministru de Externe.

Ţara e un deltaplan pe pilot automat. Între timp, leul răcneşte: n-o să avem bani de salarii şi pensii! Trebuie să ne respectăm obligaţiile internaţionale! Ar trebui să fim înfricoşaţi şi să nu ne întrebăm de ce am ajuns aici. Să nu vedem că buba s-a spart. Criza administrativă, în care ne zbatem de 20 de ani, s-a transformat în criză politică gravă şi ele amândouă sunt cauza crizei economice. Evoluţia a fost grăbită de criza globală. Cauza e însă în noi. De la o creştere economică de peste 8% am căzut din pod la -8. Pentru moment. Nici acum nu e prea târziu să ne punem câteva întrebări.  Aveam nevoie de FMI? Sunt necesare toate condiţionările impuse de instituţia internaţională sau doar o parte din ele? Am fi avut sau mai avem încă resursele pentru a ne descurca singuri? Prostia de a ne fi împrumutat dement, înainte de restructurare, poate fi reparată? Nu este oare timpul resursa cea mai importantă şi tocmai o risipim în discuţii politicianiste?

În ultimele zile vorbim mereu despre specialişti. Nu cumva este vorba despre oameni cu viziune, indiferent unde i-am găsi? Vorbim despre tehnocraţi, fără să ne întrebăm ce vor fi fiind aceia. Nu este vorba nici despre titluri academice, nici despre experienţe prin organisme birocratice. Nu măsurile tehnice ne salvează de la dezastru, ci viziunea cărora ele le sunt subsu