Regret foarte mult ca trebuie sa imi incep articolul cu un detaliu prilejuit de moartea nedreapta a tinarului regizor Cristian Nemescu, dar el ilustreaza cum nu se poate mai bine fenomenul colectiv de mentalitate pe care doresc sa il discut aici. Televiziunile noastre, chiar si cele comerciale, si-au surprins intrucitva auditoriul in aceste ultime zile, omagiindu-l pe Cristian Nemescu prin invitarea pe post a cunoscutilor si apropiatilor sai – majoritatea: cu lacrimi in ochi... –, si nu prin intermediul analistilor politici preformatati si cu idei putine, de care lumea de la noi s-a cam saturat in ultima vreme, desi sint putine sanse de a scapa de ei intr-un viitor cit de cit apropiat, macar pentru faptul ca – spre deosebire de Cristian Tudor Popescu – cei mai insistenti dintre ei nu par sa agreeze nici macar banala idee de concediu.
- Logica arhaica a „dintelui pentru dinte“
Detaliul la care ma refeream este urmatorul: cu prilejul disecarii circumstantelor in care a avut loc groaznicul accident nocturn din Bucuresti, un critic de film spunea ca insistenta presei scrise de a publica fotografia tinarului regizor i se pare a fi o zgomotoasa „crima profesionala“, prin indecenta insidioasa pe care mediatizarea excesiva o sugereaza. in locul acestei fotografii – spunea cu finete persoana cu pricina –, s-ar cuveni sa fie reprodusa, dimpotriva, imaginea britanicului de origine pakistaneza Ali Imran, cel care a produs accidentul si care ar trebui, in acest fel, aratat insistent cu degetul, pentru a fi cunoscut de catre toata lumea.
Venita la cald, din partea unui intelectual destul de subtire, sugestia e deosebit de semnificativa prin mecanismul mental pe care ea il presupune. E putin probabil ca „aratarea cu degetul“ a unui criminal ar putea influenta in vreun fel soarta sa din justitie sau complexele de constiinta de care el nu va scapa mu