Telenovelele, aşa cum am tot semnalat, continuă să evolueze. Chiar dacă fenomenul nu mai e chiar aşa de exploziv şi mediatizat ca pe vremea Marianei, ori Kassandrei, popularul gen de televiziune sînt convinsă că şi-a păstrat spectatorii fideli. Şi a continuat să inoveze. După încercări feministe, adolescentine, cu protagonişti copii, cu accente comice etc., telenovelele au ajuns la stadiul în care să-şi permită o eroină urîtă. De fapt, urîtă doar pînă la jumătatea serialului, căci altfel telespectatorii ar fi prea îndelung maltrataţi şi mitul Cenuşăresei prea vizibil contrazis. Lui Betty cea urîtă i s-a făcut, atunci cînd a început (să fie, deja, cîteva luni bune de-atunci), imens de multă reclamă, afirmîndu-se că a ajuns la cifre record de telespectatori în America Latină şi că o privesc chiar şi preşedinţii. Serialul începuse, şi, după atîta publicitate, aşteptam să văd ce are altfel. Aşteptam ceva care să mă şocheze. Nu am fost tulburată prea tare de serial, dar am simţit, totuşi, ceva diferit. La început m-a supărat îngroşarea excesivă a personajelor şi situaţiilor: Betty şi prietenul ei, Nicolas, erau hidoşi ca-n benzile desenate, unde urîţenia se trasează după coordonate/prejudecăţi fixe: ochelarii, aparatul dentar, bretonul à la castron şi slinos (opusul celui à la Head & Shoulders), hainele prea lungi şi largi, asexuate, vocea spartă. Toate, de fapt, la o observaţie cît de cît atentă, elemente exterioare, de bal mascat cu costumul prost finisat. Betty, biata, reiese, din tot acest cocktail, ca un personaj inadecvat ajustat pentru decorul său. Din această inadecvare se profilează şi comportamentul batjocoritor, crud chiar, al celorlalţi faţă de ea. Capacităţile ei profesionale impecabile sînt singurul accesoriu care o menţin

într-o slujbă în care majoritatea cu posturi mai bune au şi un alt atu (familia, sex-appeal-ul, masculinitatea). Cu deghizamen