Rossi în Italia e, cum ai zice la noi, Popescu. Cel mai comun nume, un fel de "oricare dintre noi", emblemă a onomasticii naţionale. Cetăţeanul comun. El - votantul, dar şi el - "nimeni" - Rossi în Italia e, cum ai zice la noi, Popescu. Cel mai comun nume, un fel de "oricare dintre noi", emblemă a onomasticii naţionale. Cetăţeanul comun. El - votantul, dar şi el - "nimeni" - căruia i se poate întâmpla orice, fără prea mari atenţii din partea societăţii, un "oarecare" căruia cu greu i se poate întrevedea drumul spre a deveni "cineva". Cineva a devenit domnul Lăzărescu. După ce a murit, fireşte, şi după ce a fost purtat pe ecranele lumii de Cristi Puiu. Purtat în triumf, premiat, aplaudat de mai toate juriile importante ale celor mai mari festivaluri de film. Inclusiv Festivalul de film de la Triest. Când ştirea care mai apoi a generat filmul a apărut în presă, ne-am cutremurat cu toţii, ne-am indignat şi ne-am zis că doar la noi, amărâţii, se poate întâmpla aşa ceva. Atâta nepăsare, atâta brambureală, atâta lipsă de respect pentru viaţa cuiva. Imaginea acelui biet bătrân zăcând pe trotuar mi-a rămas multă vreme în minte, ca semn al degradării umane şi al dispreţului faţă de fiinţa vie care cere ajutor. Până la urmă, totul a reintrat, după câteva zile de revoltă jurnalistică şi plăpândă indignare instituţională, în normal, adică în indiferenţă. Decesul, cea mai democratică instituţie Noroc că regizorul Cristi Puiu a găsit modalităţile de expresie cele mai potrivite ca să-l readucă la viaţă pe bietul domn Lăzărescu. Îl chema chiar aşa? Nu mai ştiu şi nici nu are importanţă, moartea e cea mai democratică instituţie. Cum nu Rossi îl cheamă pe domnul care acum câteva zile, adică luni, 29 ianuarie, a murit la 25 de metri de poarta spitalului de urgenţă. Nu din Cochirleni, ci de la Torino, din Italia, adică din ţara cu festivalul unde "Moartea domnului Lăzărescu" a fost p