Academicianul Dan Berindei (89 de ani) povesteşte cum a scăpat de încorporare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi cum s-a văzut schimbarea la faţă a României, din perioada interbelică până în cea postdecembristă.
Pe unul dintre pereţii locuinţei lui Dan Berindei, în două biblioteci impunătoare, din podea până în tavan, sunt stivuite o mulţime de cărţi cu un statut aparte. Istoricul le priveşte puternic dezamăgit. E doar o treime din opera lui Iorga, doar atât a putut să strângă.
Mai are, de la raftul 5 până la raftul 12, „Evul Mediu", în altă parte e „Modernă", apoi „Perioada Interbelică" - volume unicat! - şi, mai încolo, un perete întreg cu scrieri personale. Doar o parte, cât a reuşit să adune, că sunt multe care s-au pierdut. Academicianul Dan Berindei trăieşte între cărţi. Stivuite în bibliotecă, organizate pe podea sau dezordonate pe biroul de lucru. Îşi petrece timpul aşa, între biroul de-acasă şi cel de la Academie, între cărţi şi ziare despre veacul nebun care a trecut şi despre cel care trece.
„Weekend Adevărul": Cum s-a schimbat Bucureştiul, domnule profesor, faţă de perioada copilăriei dumneavoastră?
Dan Berindei: În copilăria mea, erau în Bucureşti sub 3.000 de maşini. Era ceva! Începuse din primul deceniu al veacului al XX-lea, iar eu mă născusem în cel de-al treilea deceniu. Păi, uitaţi-vă astăzi pe fereastră! Eu am avut în copilărie un radio cu galenă. Era un dar de nepreţuit, deşi era destul de ciudat să-ţi pui nişte căşti şi să auzi lucruri. Aveam telefon, telegraf era încă din vremea Războiului Crimeii, dar tot era ceva ciudat.
Vă fascina aparatul?
Ca pe orice băiat, lucrurile de mecanică mă atrăgeau. Cu atât mai mult un lucru miraculos ca ăsta. Eu sunt un demodat, eu vin din alt veac. Mi se pare întotdeauna ciudat când sunt silit să zic: „În veacul trecut". Acela e veacul me