Aspecte preliminare. Contractul de agentie reprezinta o creatie a sistemului de drept anglo-saxon, care, lipsit de constrangerile sistemului de drept continental, a construit un mecanism juridic caracterizat printr-o flexibilitate conceptuala sporita, care sa raspunda cerintelor desfasurarii activitatilor de comert.
La nivel comunitar, contractul de agentie a fost reglementat ca un contract sui generis o data cu adoptarea Directivei Consiliului din 18 decembrie 1986 privind armonizarea legislatiilor statelor membre referitoare la agentii comerciali independenti (Directiva CEE nr. 86/653)1. In sistemul de drept romanesc, contractul de agentie a dobandit o configuratie proprie, prin adoptarea Legii nr. 509/2002 privind agentii comerciali permanenti ("Legea nr. 509/2002")2. Actualmente, Legea nr. 509/2002 a fost abrogata prin Legea nr. 71/2011 privind punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, codificarea in Noul Cod Civil ("NCC"), in art. 2.072 - 2.095, a regimului juridic al contractului de agentie fiind expresia intentiei legiuitorului de a reglementa in mod unitar raporturile de drept privat.
Analiza de fata isi propune sa semnaleze unele dintre modificarile aduse regimului juridic al contractului de agentie, ca urmare a includerii acestuia in NCC. Astfel, spre deosebire de Legea nr. 509/2002, care reglementa raporturile juridice dintre agentii comerciali permanenti si comitenti, fara a contine si o definitie expresa a contractului de agentie, NCC, in art. 2.072 alin. (2), defineste acest contract ca fiind acela prin care "comitentul il imputerniceste in mod statornic pe agent fie sa negocieze, fie atat sa negocieze, cat si sa incheie contracte, in numele si pe seama comitentului, in schimbul unei remuneratii, in una sau mai multe regiuni determinate". In continuare, poate fi considerata ca neinspirata alegerea denumirii de
