Foto: Arhiva personală Într-o lume în care aproximativul, aparenţele şi mediocritatea sunt ridicate la rang de măiestrie, este reconfortant să ştii că, aproape de noi, există încă zei. Dacă ar fi să nu fie decât unul, atunci acela nu poate fi decât Bonatti. Walter Bonatti.
Oricât de departe revine în memoria amintirilor mele, prima imagine despre Bonatti datează de pe vremea când eram adolescent. Pe coperta unei reviste, într-o maşină străină, în faţa unui hotel din oraşul meu. Decenii mai târziu, icoana din revista Epoca, idolul ucenicului alpinist care eram la poalele Mont Blancului, părea să aştepte doar întrebările mele într-o seară de proiecţie care ne-a purtat ochii din Patagonia în Antarctica. Sau viceversa. Alte decenii au trecut. Părul s-a albit. Lumea a evoluat, uneori s-a schimbat, agale călcând în picioare valorile care au constituit dintotdeauna fundamentul celui care poate fi considerat alpinistul la superlativ. Respectul a fost credo-ul care a stat la baza unei cariere pe cât de scurtă, pe atât de împlinită. Respectul faţă de munte, faţă de înaintaşi, faţă de o etică.
Totul a avut un început, la poalele stâncilor care formează celebrele Grigna, la doar câţiva kilometri de „Cel mai frumos loc din lume”, Lacul Como, după spusele lui Stendhal.
Premiere şi lupte
Elia, care tocmai s-a stins, a fost mentorul puştanului Walter. Un puştan deosebit de talentat, atât de talentat, încât din vara următoare, 1949, în palmaresul său aveau să se înscrie ascensiuni celebre precum faţa nordică de pe Piz Badile, faţa vestică de pe „aiguille Noire de Peuterey” şi mai ales, cunoscătorii vor aprecia, pilastrul Walker de pe Grandes Jorasses în Mont Blanc. La doar 19 ani. Vor urma 15 ani de premiere şi lupte, drame şi victorii. Premierele sale, totdeauna situate la nivelul superior al dificultăţilor, au fost mereu rezultatul intuiţiei şi a
