Diplomaţia publicitară poate aduce câteva clipe de glorie. Te pozezi frumos, de mână cu un frate mai mare, cineva glorios te mângâie pe frunte, vorbeşti doct despre geopolitică pentru jurnaliştii de acasă.
Dacă ai noroc, capeţi şi cinci minute la CNN. Dar, într-un an sau patru, toate astea trebuie să devină rezultate. În diplomaţia reală bunele prietenii trebuie să aducă veşti bune pentru cetăţenii tăi.
Pe la sfârşitul deceniului trecut, lumea occidentală, inclusiv americanii, păreau că au înfiat definitiv guvernarea de la Bucureşti, dominată de CDR. Vizitele reciproce se ţineau lanţ, declaraţiile emoţionale ţineau prima pagină a ziarelor. Se părea că nu există cancelarie importantă sau persoană influentă la care să nu avem acces garantat. Şi totuşi, la Madrid, România nu a fost invitată să adere la NATO. Şi, mai ales, în 2000, noi am fost scoşi de pe lista ţărilor – inclusiv Bulgaria – ai căror cetăţeni urmau să aibă acces fără vize în spaţiul Schengen.
În 2001, guvernarea PSD, care era, aşa cum ştiţi, izolată, demonică, ticăloşită şi criptocomunistă, s-a confruntat, printre altele, cu acest gen de moştenire diplomatică. După un an, problema vizelor era însă rezolvată, iar după încă un an ţara reuşea să intre în NATO. În decembrie 2004, reuşeam să finalizăm negocierile de aderare la UE, pe toate cele 31 de capitole! Istoria se repetă. Nu era pe pământ organizaţie politică mai apropiată de Londra şi de Washington ca Alianţa DA şi preşedintele născut din ea. Vroiam să facem o axă strategică cu aceste capitale şi ne ofeream să fim o pavăză a lumii vestice împotriva hoardelor ruseşti. După patru ani, la final de mandat, aflăm veşti triste. America va acorda acces fără vize cetăţenilor din opt ţări, iar România nu e pe listă. În schimb, Coreea de Sud sau ţările baltice, da.
Diplomaţia publicitară poate aduce câteva clipe de glorie. Te poz