Una dintre primele - si cele mai judicioase - lectii pe care le invata, in tarile mai rasarite, oricine are de gand sa intre in bransa spectacolului (a show-business-ului, mai exact) suna cam asa: esential este ca lumea sa vorbeasca despre tine, indiferent cum; numele tau trebuie sa fie pe buzele tuturor; n-are importanta daca e insotit de elogii sau de injurii: daca nu aud mereu ceva despre tine, oamenii te uita; nu conteaza ca ziarele (de pilda) te fac praf, maine s-ar putea sa te ridice in slavi; totul e sa ramai permanent in atentia publicului. E o lectie utila.
O demonstreaza, la noi, Andrei Serban, regizor care si-a petrecut o buna parte din viata biologica si cea mai mare parte din viata profesionala "afara", in Statele Unite cu precadere, dar si la Paris, Viena s.a.m.d., punand in scena spectacole de teatru sau de opera si desfasurand o activitate pedagogica notabila. Rechemat in tara (de unde "fugise" in anii 1970) pentru a fi primul director de dupa 1989 al Teatrului National din Bucuresti, el a aplicat creator invatatura dobandita in exil, acreditand si pe piata interna modelul artistului vesnic in disputa cu ceva sau cineva; inclusiv cu sine insusi, conflict rezolvat, de regula, pe spezele altora, asa cum s-a intamplat cu formidabila sa plecare, dupa scurt timp, de la conducerea TNB, plecare precedata si urmata de conferinte de presa fulminante, de scrisori deschise vituperante ori, dimpotriva, lacrimoase, de un intreg scandal mediatic astfel programat incat sa transforme o optiune personala intr-o conspiratie nationala. Modelul a fost reluat apoi in diverse ocazii nevralgice: nominalizari discutabile la premii de-ale breslei, cronici negative, felurite plictiseli administrative, dovedindu-se, in ciuda previzibilitatii sale, perfect functional. Se pare ca viata teatrala autohtona are nevoie de asa ceva. Ce-i drept, spre deosebire de unii c
