Mo}iunea de cultură include, laolaltă cu literatura, arta, teatrul etc. şi politica. Iată ce răspuns simplu le dă Nicolae Manolescu, la începutul anilor '90, în România literară (nr. 7, 1991), acelora care se arătaseră nedumeriţi de faptul că revista aloca din ce în ce mai mult spaţiu după revoluţie unor chestiuni care ţineau de politică. Care priveau ca fiind cel puţin stranie, dacă nu pur şi simplu aberantă, o asemenea deschidere voluntară a oamenilor de cultură spre o zonă a societăţii devenită la maxim de greţoasă în România postbelică. Dacă singura soluţie de supravieţuire pentru literatura română în timpul regimului comunist fusese să se ferească cât mai mult de nămolul ideologic, într-o perioadă în care politica nu era de fapt decât un instrument de represiune în mâna unui grup de oameni aflaţi la putere, după 1990 lucrurile se schimbă. Nămolul ideologic se diluează în ape tulburi, pe care acum şi oamenii de cultură au voie să încerce măcar să le limpezească. În 1990, Gabriel Liiceanu explica, cu ocazia participării la o conferinţă în Luxemburg, că societăţile totalitare sunt de fapt, în mod paradoxal, depolitizate, într-un asemenea tip de societate, închisă, politica fiind monopolizată de o minoritate, iar cultura devenind o modalitate de transgresare, căpătând astfel, neaşteptat, ea însăşi o semnificaţie politică. Teoretic, politizarea culturii s-ar manifesta bipolar într-o dictatură: în sensul puterii şi, respectiv, în opoziţie cu puterea. Literatura în sensul puterii poate fi însă, teoretic, eliminată din start, supravieţuirea ei estetică fiind în cele mai multe cazuri imposibilă. Chiar şi atunci când reuşeşte să rămână în viaţă, această literatură necesită conectarea în permanenţă la aparate critice sofisticate, eficace în a pompa oxigenul şi sângele care le lipseşte de fapt operelor. Literatura în opoziţie cu puterea rezista ducându-şi aproape toate bătă