Cea dintâi chemare la rugăciune păru un cuţit care sfâşie o mătase. Pierduse obişnuinţa să scrie de mână şi aproape că amorţise, ghemuită în scaunul din terasă. Aproape se cocoşase, ghemuită şi pentru că nu vedea mai nimic la flacăra unei lămpi improvizate dintr-o cutie găurită şi o bougie a sucre, pe care o cumpărase din bazar.
Începu să răsară soarele şi grădina se lumină, ca-ntr-un studiat efect de scenă: văzu întâi tufele de aloe şi cactuşi, nemişcate şi umede, apoi palmierii cu trunchiurile ridate şi pe alocuri jupuite de vii, iar imaginea acestor corpuri mumificate îi dădu un fior în lumina atât de crudă a răsăritului. Aşa era Africa - un corp prea prea bătrân şi deshidratat, ca o piele de elefant.
Îşi trase picioarele mai adânc, sub pulover şi-ncepu să asculte foşgăiala gângăniilor pe sub frunze şi zgomotele care anunţau începutul zilei: trecerea pescarilor înspre golf şi mersul pe vârfuri al pisicilor africane, care împânziseră curtea, forfota păsărilor de mare şi, bineînţeles, plesnetul valurilor la ţărm, fiindcă Mediterana era liniştită, după două nopţi de furtună.
Îşi îndreptă spatele. Litania rugăciunii se stinse, ca ecoul unui pahar atins în cădere. Auzi numai vântul pentru o clipă şi, dintr-o dată, soarele se înălţă cu un cap pe deasupra mării, strălucind orbitor şi ţesând o reţea pe deasupra apei. Era clipa ce-o aşteptase, ca în toate zilele africane, deşi era sfârşit de septembrie şi se făcea tot mai frig. Ziua se micşorase, nopţile păreau tot mai lungi, bântuite de spirite, noaptea îi era frică, noaptea tânjea după amantul arab, plecat cu afaceri, dar care îşi lăsase în casă mirosurile, angajaţii şi rudele, care n-o întrebau niciodată nimic.
Hafa îi aducea sucul de portocale şi se retrăgea tropăind cu spatele către uşă, în timp ce ochii lui de cărbune îi fixau sfârcurile, sub bluză. Raouf curăţa
