Domnule Gheorghe Postică, înainte de orice, trebuie să vă felicit pentru recenta numire a dvs. ca viceministru al Culturii, cu atît mai mult cu cît, pentru Republica Moldova, este un moment extrem de dificil, din toate punctele de vedere: un stat fără preşedinte ales constituţional, cu un echilibru politic extrem de fragil, cu o parte a teritoriului său ocupată de trupe străine şi cu o economie care îl situează pe un loc codaş în Europa. Acesta este statul în care v-aţi asumat o imensă răspundere, aceea de a vă îngriji de administrarea patrimoniului său cultural. Care vă sînt priorităţile mandatului pe care, încă de pe acum, vi-l doresc a fi cît mai lung şi mai spornic?

Cu douăzeci de ani în urmă, odată cu desprinderea de imperiul sovietic, în faţa Republicii Moldova se deschideau posibilităţi enorme pe diverse planuri, inclusiv în domeniul punerii în valoare a patrimoniului cultural naţional. Cu toate acestea, conjunctura social-politică creată ulterior nu numai că n-a permis promovarea noilor oportunităţi, ci, din contră, a lovit foarte crud în tot ce ţine de cultura naţională şi de patrimoniul cultural, în general. Războiul de pe Nistru, provocat de forţele imperiale în anul 1992, a blocat pentru mulţi ani înainte programele culturale naţionale, iar incertitudinea politică ce a urmat a plasat patrimoniul cultural în coada preocupărilor administraţiei de stat. Declaraţiile pompoase ale autorităţilor comuniste de după anul 2001, privind grija „părintească“ faţă de patrimoniul cultural, au reprezentant, în realitate, acţiuni propagandistice cu tentă ideologică vădită, care nu au mers mai departe de ideea de restabilire-edificare a monumentelor gloriei militare sovietice, de reparaţie capitală a unor lăcaşe creştine sau a unor complexe din perioada dominaţiei ruseşti în ţinut, lucrările respective fiind catalogate cu mare pompă drept „restaurări“,