Sincer, v-o imaginaţi pe Marilyn Monroe jucând un rol din antichitate? Sau din secolul 17-18? Chipul&corpul ei sunt atât de categoric „secolul 20”, încât teleportarea ei în trecut, într-o poveste care să se petreacă înainte de, hai, secolul 19, pare din start o idee proastă: Marilyn n-ar fi putut fi nici Cleopatra, nici marchiza de Pompadour. Decât într-o versiune parodică... În 1957, totuşi, Laurence Olivier o invită să facă parte din distribuţia filmului „Prinţul şi dansatoarea”, bazat pe piesa „The Sleeping Prince” a dramaturgului britanic Terrence Rattigan.

Acţiunea se petrece în 1911, iar Olivier urma să joace rolul Prinţului Regent al Carpathiei – sosit la Londra cu ocazia încoronării regelui (real!) George al V-lea - şi să regizeze, totodată, ecranizarea (pe care a şi produs-o).

Relaţiile pe platou nu au fost cele mai fericite între Marilyn şi Olivier: acesta mârâia la legendarele ei întârzieri şi capricii, considerând-o o habarnistă cu fiţe. Eşecul filmului avea să-l facă pe marele actor şi regizor să ia o lungă pauză, întorcându-se la regie abia 13 ani mai târziu.

Dar vina este a lui Olivier: filmul său este lent, îmbâcsit, împleticit şi mult prea vorbăreţ - exemplul tipic de teatru filmat. Nici Prinţul Regent nu este mai charismatic: ideea poveştii era ca prinţul, iniţial băţos, să se topească pe măsură ce intră în graţiile dansatoarei Elsie Marina (Marilyn), dar topirea este mai mult pe hârtia scenariului – unde a şi rămas.

Singurul lucru care salvează filmul de la uitare, ba chiar te face să te uiţi cu încântare la el şi să uiţi povestea adormitoare, este jocul lui Marilyn. Scena în care se îmbată, reuşind – cu ajutorul multelor canapele, fotolii şi taburete – să respingă, cochetă, avansurile prinţului-regizor este o mărturie mereu proaspătă a felului în care Marilyn ştia să fie delicioasă şi absolut