La amiază, vremea era minunată. Cerul limpede, fără arşiţă. Casa era, de fapt, o căsuţă patriarhală, modestă, puţin ponosită, cu obloane (parcă verzi) la ferestre. În spate, la intrare, era un soi de verandă. Curtea potrivită, nici mare, nici mică, era locuită de flori comune, vesele, sănătoase, frumoase. La stradă era un gard de plasă de sârmă aşa, ca să nu se spună despre ograda cu pricina că n-are şi ea gard. Oameni, cât să-i numeri pe degetele de la cele două mâini, nu mai mulţi. Şi încă, dintre aceia, o bună parte se găseau acolo pentru că se întâmplase să fie în oraş din alte pricini. Slujba a început în curte, printre flori, cum spuneam, albine şi fluturi. Peste nici un ceas, totul avea să se termine. O fotografie de la acea amiază, când vremea la Sibiu era minunată, când cerul era limpede, fără arşiţă, ar putea ilustra Dicţionarul Explicativ al Limbii Române în dreptul cuvântului "singurătate". Şi în dreptul altor cuvinte, ale căror antonime sunt solidaritate, recunoştinţă, preţuire, respect, prietenie, admiraţie, compasiune şi încă...

În timpul vieţii sale, mai multe "instituţii", "organizaţii" şi "foruri" l-au onorat pe locatarul de pe strada Vasile Aaron din Sibiu, lustruindu-se, de fapt, pe sine. La capătul vieţii amintitului locatar nu s-a mai înghesuit mai nimeni să facă măcar act de prezenţă.

Pentru mine (aflat întâmplător la Sibiu, pentru câteva zile) a fost singura dată când i-am stat în preajmă lui Mircea Ivănescu, în chiar ultimele clipe în care a mai zăbovit pe Pământ.

Iar în timpul acela scurt am priceput că posteritatea e doar "o frază de dânşii inventată".

FOTO:

Mircea Ivănescu

La amiază, vremea era minunată. Cerul limpede, fără arşiţă. Casa era, de fapt, o căsuţă patriarhală, modestă, puţin ponosită, cu obloane (parcă verzi) la ferestre. În spate, la intra