Sfântul Gheorghe se numeşte popular Sângiorzul. Împreună cu Sâmedru (Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir), Sângiorzul împarte anul pastoral în două anotimpuri egale: vara, de la 23 aprilie până la 26 octombrie, având ca mijloc data de 20 iulie (Sântilie), şi iarna, între 26 octombrie şi 23 aprilie, cu mijloc la 16 ianuarie (Sânpetru de iarnă).
Perceput iniţial ca o divinitate a primăverii şi a vegetaţiei, el a fost asimilat ulterior cu sfântul din calendarul creştin, devenind patronul sacru al celor care lucrează pământul (Georgius = cel ce lucrează pământul).
Tradiţia spune că Dumnezeu i-a încredinţat Sfântului Gheorghe cheile vremii cu care el deschide sezonul cald. Vremea caldă va fi închisă apoi la 26 octombrie de Sfântul Dumitru sau Sâmedru.
Nu se mai mănâncă murături!
Datinile româneşti păstrează amintirea acestor vechi semnificaţii mitice. Ţăranii atârnă de stâlpii porţilor crengi înverzite sau bucăţi de brazde. Semnifică astfel că în ziua de Sfântul Gheorghe descuie Dumnezeu pământul, semn al manifestărilor tuturor energiilor revitalizante ale primăverii. Se crede că Sfântul Gheorghe vine, îşi leagă calul de un stâlp al porţii, iar acesta paşte iarbă de pe glie. Începând cu această dată nu se mai mănâncă murături, întrucât se spune că balaurul cu care s-a luptat Sfântul Gheorghe urinează în vasele cu murături. Obiceiul de a pune ramuri verzi la poartă are o dublă semnificaţie în viaţa colectivităţii săteşti. Pe de o parte, acest lucru marca venirea primăverii, verdele simbolizând reînvierea vegetaţiei, iar, pe de altă parte, crengii şi mugurelui li se asociau valori de ocrotire a păşunilor şi fâneţelor de duhuri rele.
Se îndeplinesc diversele ritualuri cu caracter premonitor. În Bucovina, fetele se uitau în noaptea de ajun într-un vas cu apă pentru a-şi vedea în reflexe ursitul. Până la răsăritul soarelui, plecau să cule
