Hitler şi Stalin au simbolizat avansul cataclismic al religiilor politice salvaţioniste.

Pe 23 august s-au împlinit şapte decenii de la un eveniment care a deschis calea pentru atacul Germaniei naziste împotriva Poloniei, deci a inaugurat seria de agresiuni criminale care s-au soldat cu supremul carnagiu cunoscut până atunci de omenirea civilizată. Pregătit cu minuţie în tratative secrete derulate la Berlin, unde partea sovietică era reprezentată de ambasadorul Vladimir Dekanozov (unul dintre aghiotanţii şi confidenţii lui Lavrenti Pavlovici Beria), Pactul a fost semnat la Moscova, în prezenţa unui Stalin-Djugaşvili zâmbitor şi evident satisfăcut, de către ministrul de Externe al celui de-al Treilea Reich, Joachim von Ribbentrop, şi de către omologul său sovietic, Viaceslav Mihailovici Molotov. După ani de zile, în ale sale conversaţii cu scriitorul Felix Ciuev, nonagenarul Molotov a continuat să justifice nejustificabilul prin invocarea aşa-numitei raison d’etat. În fapt, Stalin a pariat pe colaborarea cu Hitler, fiind convins că ostilitatea faţă de democraţiile occidentale era un liant suficient de puternic pentru a face caduce divergenţele de ideologie. Eroarea lui Stalin a fost că a subestimat fixaţiile doctrinare ale lui Hitler, faptul că pentru acesta nimicirea „iudeo-bolşevismului“ era inseparabilă de politica spaţiului vital la Răsărit, deci de expansiunea „colonizatoare“ şi transformarea slavilor în sclavi. Vizita lui Molotov la Berlin, în august 1940, şi discuţiile cu Hitler l-au convins pe acesta că nu există cale pentru coexistenţa celor două imperii ideocratice. În timpul acesta, Anglia lupta singură, iar Vestul Europei capotase militar şi politic.

Întreg angrenajul propagandistic al celor două sisteme totalitare a fost pus în funcţiune pentru a justifica această alianţă care, doar cu o lună mai devreme, ar fi părut una contra firii. Era v