Mircea Cărtărescu: "Fiindcă m-am născut şi-am trăit toată viaţa în celule de beton, îmi plac cerurile vaste şi adânci, nopţile pline de stele".
Pe la şaisprezece ani, am avut o perioadă Camus. De fapt, atunci, citind povestirile lui Camus, am avut pentru prima oară revelaţia că exist, de parcă acea carte jerpelită, cine ştie cum nimerită în biblioteca alor mei, m-ar fi transformat brusc, dintr-un adolescent confuz şi amorf, într-o fiinţă focalizată, centrată, conştientă de sine. Nu-mi venea să cred: asemenea lui Nichita Stănescu altădată, îmi priveam mâinile şi parcă le vedeam pentru prima oară. Totul în jur era nou şi proaspăt, învelit într-o aură de lumină, a înţelegerii, deodată, a lumii la un nivel nou şi nebănuit înainte. „Exilul şi împărăţia“ a fost prima carte pe care am citit-o altfel, de care m-am impregnat citind-o, cum aveam s-o fac deatunci cu nenumărate alte cărţi.
În acea culegere de povestiri era una care se termina cu o dilemă. Un personaj lăsase ca ultim mesaj către umanitate un singur cuvânt, mâzgălit, mi se pare, pe un perete. Nimeni nu putuse desluşi însă dacă pe perete scria SOLITAR sau SOLIDAR... Diferenţa de lecţiune ducea, evident, la două modele umane diametral opuse, cu un întreg corolar de consecinţe filosofice, etice şi social-politice ale fiecărei opţiuni. În ceea ce mă priveşte, am ştiut de la-nceput că răspunsul era SOLITAR. N-am avut nicio urmă de îndoială. Ştiam de pe-atunci că aveam să rămân întreaga viaţă un om singur, că eram condamnat la asta, dar şi binecuvântat prin asta. Zece ani mai târziu aveam să-ncep să-nţeleg cultura (şi poate mult mai mult din viaţa umană) ca solidaritate între solitari, ca un efect-tunel prin vidul dintre conştiinţele omeneşti izolate.
Tocmai pentru că sunt un solitar, mă uimeşte şi mă face fericit orice dovadă de solidaritate umană. Cel mai bine mă simt între cei ca