E greu să vorbeşti despre săraci într-o ţară ca România. În Occident e mai uşor. Nu doar pentru că săracii lor sînt mai puţini. Săracii de acolo se ştiu, sînt săraci cu tradiţie s-ar putea spune, zone din societate prinse în capcane ale sărăciei de generaţii întregi. Greu se iese de acolo, se intră uşor, dar rar. În România sărăcia este recentă. De fapt, sărăcia are tradiţie, dar vizibilitatea ei este recentă, ca şi diferenţele, ca şi invidia şi frustrarea. La ei e clar: dreapta îi priveşte de sus, e cinică, stînga e alături de ei în vorbe, e patetică. E uşor să fii cinic sau patetic, sau amîndouă, atunci cînd e clar despre cine vorbeşti. În România cine ne sînt săracii? Statisticile au luat-o razna: 44% săraci, după standardele lor. După standardele noastre, mai permisive, numai vreo 29%. Conform Raportului de prevenire a crizelor 1/2002, săraci sînt cei cu mulţi copii, şomerii (60% dintre aceştia) şi agricultorii (57% dintre ei). Contrar a ceea ce credeam,
pensionarii se descurcă totuşi mai bine, "doar" ceva mai mult de un sfert din ei pot fi consideraţi săraci. Mai sînt părinţii singuri (75% dintre părinţii singuri cu doi copii sînt săraci şi peste jumătate din cei cu un copil). Educaţia face, de asemenea, diferenţa, raportul apreciază că o gospodărie al cărei cap de familie nu a frecventat liceul e de 7 ori mai ameninţată să trăiască sub limita sărăciei, decît gospodăria unui absolvent de universitate. Actualul guvern a elaborat un Plan Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale. România este prima din ţările candidate care a realizat acest plan, deşi se pare că va fi ultima care va intra în Uniunea Europeană. Există şi o Comisie Naţională Anti-Sărăcie, care a elaborat acest plan. Documentul este destul de exact şi de cinstit, recunoaşte realitatea şi pe alocuri chiar vinovaţii. Guvernul ştie ce trebuie făcut, rămîne să şi facă Cristian