Aleargă, sar, se caţără. Practicanţii de Parkour (PK), cunoscuţi sub numele de traceuri, sunt mereu în mişcare, mereu în competiţie cu ei înşişi, depăşind obstacole, atât pe teren, cât şi în viaţa personală. Citiţi şi:
„Când te apuci de Parkour, afli că nu există reguli”
Parkour a luat naştere în Franţa. La bază, acesta este o metodă naturală de antrenament al corpului pentru a fi capabil să se mişte rapid, folosind mediul înconjurător în orice situaţie. Această artă a deplasării nu necesită nici structuri specifice, nici accesorii. Corpul este singurul instrument cu care şi asupra căruia se lucrează.
Andrei este în clasa a X-a, dar îl poţi lua lejer drept student de anul II datorită înălţimii şi aspectului atletic. Băieţii îi spun Fufop. Prin 2006 a găsit un film în care actorii făceau mişcări spectaculoase şi curiozitatea i-a dat ghes să caute mai mult. Aşa a dat peste „Le Parkour”.
„Prima oară când am văzut filmul, am crezut că este vorba despre un sport extrem care te ajută să scapi din situaţii critice. Am început să fac şi eu genul de sărituri pe care le-am văzut în film, dar am renunţat la scurt timp. Nu ajungeam la niciun rezultat.” Apoi, în mai 2007, i-a întâlnit pe Justin şi pe Cristi, doi practicanţi mai experimentaţi din Bucureşti. Abia atunci a început antrenamentele cu adevărat, iar după doi ani e în stare să escaladeze un zid cu agilitatea unei pisici.
Aterizare dură
Pentru Justin, începutul a fost ceva mai brutal. „Când am văzut la televizor, nu am înţeles prea multe în afară de faptul că era ceea ce îmi plăcea deja să fac, adică să sar, să mă caţăr şi să alerg. Cam la două săptămâni după ce m-am apucat de antrenament, am vrut să sar de la o înălţime mai mare. Nu aveam experienţă şi pe atunci nici nu ştiam că săriturile de la înălţime nu fac parte din Parkour. A
