De cele mai multe ori, între intenţii şi realizări regizorale raportul nu poate fi decât unul de încrucişare, idealul fiind cel de identitate, în cazuri mai nefericite ajungându-se la contrarietate sau chiar contradicţie.
”Philosophum non facit barba”, mi-am zis iniţial, după care, la o lectură ceva mai atentă a textului lui Attila Bartis, Prăpădul, încă nepublicat, adaptat micii scene de la Sala Studio (premiera: 26 aprilie), în contextul unui debut regizoral de condeier al domnului Lucian Dan Teodorovici - căruia îi mulţumesc pe această cale pentru amabilitatea şi profesionalismul de care a dat dovadă prin faptul că mi-a pus la dispoziţie scriptul tradus, care a stat la baza spectacolului de faţă - am decis să încep cu un citat provenind chiar de la sursă: ”Amatorul entuziast era mai liniştitor decât un nebun profesionist”(cei care au fost în sală pot intui personajul, dar nu are nicio relevanţă să-l numim). Distribuţia: Teodor Corban, Andreea Lucaci, Catinca Tudose, Constantin Puşcaşu, Dumitru Năstruşnicu.
De cele mai multe ori, între intenţii şi realizări regizorale raportul nu poate fi decât unul de încrucişare, idealul fiind cel de identitate, în cazuri mai nefericite ajungându-se la contrarietate sau chiar contradicţie. Dar ce e de făcut din punct de vedere al interpretării spectacologice în cazul aparte în care concretizarea scenică (tehnici regizorale, scenografie) supralicitează potenţialul sau efectivul regizoral (susţinerea soluţiilor interpretative ale actorilor, punerea la lucru a aparatului tehnic introdus)? Mai mult, aşteptaţi să fac apel şi la raportul logic de ordonare? În fond, e cel ce ne-a mai rămas: spectacolul la care mă refer este, mutatis mutandis, un McBurney în miniatură în ceea ce priveşte mijloacele regizorale (contre jour, joc de lumini şi umbre etc.) – genul - fără McBurney, în sensul că respectivele mijloace regizorale s
