Ca şi "dictatura lui Carol al II-lea", sau "tezaurul confiscat", sau alte multe "interdicţii" de dicţionar ale deceniilor comuniste (conform artisticului dicton al cenzurii , "ce se taie nu se fluieră") numele lui Pamfil Şeicaru a fost, practic, interzis în România. Generaţiile mijlocii şi tinere nu ştiu despre el decât din legende. Scriitorul şi editorul Victor Frunză, care a plătit el însuşi prin expulzare şi exil atitudinea contestatară, anticomunistă, a developat personalitatea în exil a celui pe care îl numeşte "cel mai mare ziarist de după Eminescu" - asumându-şi eventualele controverse. Volumul imens al documentării de arhivă, investigaţiile în familia ziaristului sau între românii care trăiesc peste hotare, propriile comentarii (critice) ale documentaţiei - consolidate prin multe citate sau facsimile - şi sistematizarea logică a acesteia, acribia în elucidarea amănuntelor legate de "marele ziarist" (cum îi spusese Marin Preda lui Şeicaru, personalizându-l în Delirul) şi, nu în ultimul rând, excepţionalul talent literar al autorului fac din ceea ce am aştepta să fie monografie un adevărat roman fără romanţări. De altfel, cartea stă sub semnul unui citat din Francisco Pleski: "Misiunea a fost îndeplinită şi de acum înainte istoria şi mitologia au cuvântul".

Debutând ca o proză romantic-poliţistă, folosind chiar turnătoria agentului "Spiridon" al serviciilor de siguranţă ale dictaturii antonesciene (recrutat dintre ziariştii "Curentului") cartea captivează încă de la prima "scenă", a despărţirii lui Şeicaru de colaboratorii săi. "Marele ziarist" împarte colegilor de redacţie, asemenea unor flori, frumoasele lui cravate şi cămăşile (simbolic: destinul poate fi schimbat ca o cămaşă?). Un text citit de Şeicaru avea să ţină loc şi de justificare, şi de demisie: "Nu am nimic de retractat, nimic de repetat dintr-o luptă străbătută de dogoarea unor conving