Până în urmă cu câţiva ani, părea că steaua lui Geo Bogza a apus definitiv, posteritatea sa tinzând să se identifice tot mai mult cu uitarea.

Pe măsură ce amintirea omului de curaj din ultimii ani ai regimului Ceauşescu se estompa, interogaţiile cu privire la valoarea literaturii sale deveneau tot mai incomode, iar falsitatea unei mari părţi din proza sa (în special a reportajelor literare) era acuzată din ce în ce mai insistent de către comentatori. Istoriile literare au revizuit descrescător valutarea flatantă de care beneficiase între 1948 şi 1989, începând cu Eugen Negrici şi Literatura română sub comunism, continuând cu Alex Ştefănescu şi Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) şi încheind cu verdictul lapidar al lui Nicolae Manolescu, din Istoria critică a literaturii române: „Tot ce a scris Bogza după 1948 în afară de poezie este de un nivel lamentabil”.

S-a întâmplat, însă, un fenomen curios, oricâte explicaţii istoricoliterare i-am găsi. Poeţii tinerei generaţii s-au întors la poezia lui Bogza dintre cele două războaie mondiale, pe care şi-au asumat-o drept model, insensibili la contestaţii sau la dezvăluirea activităţilor prosovietice ale scriitorului. Admiraţia tinerilor nu reprezenta încă o resurecţie a scriitorului, dar era cu siguranţă un început. Îi revine unei ediţii meritul de a inaugura cu adevărat a doua posteritate a lui Bogza, atât ca urmare a invitaţiei la relectură pe care o lansează, cât mai ales datorită reconfigurării profilului literar al autorului, pe care o operează.

Este vorba despre ediţia Geo Bogza – Poemul invectivă şi alte poeme. Un eveniment în sine, dacă ne gândim că este poate pentru prima dată când un poet avangardist radical apare, la noi, într-o colecţie de mare tiraj şi tot pentru prima oară când această poezie, care la apariţie s-a vândut în doar câteva zeci, cel mult sute, de exemplare, ati